Dezbracă-mă...

Îmbracă-mă în versuri dezlânate punându-mă pe primul loc, să-ți fiu metafora din toate rimele arse fără foc. Șoptește-mi la ureche vers mirific din strofa care-ți place mai puțin, din sute de stejari să-ți identific sărutul crunt, să simt că-ți aparțin. Rostește-mi zorii fără calendare și roua verilor de sub călcâi, să uit de tot ce arde, tot ce doare să-ți împletesc din șoapte verzi... ''rămâi!'' Dezbracă-mă apoi de rima simplă și de metafora fără surâs, să-ți despletesc săruturi vii pe tâmplă să luăm toate lacrimile-n râs.

Un suflet de femeie

Am vrut să-ți fiu odihnă, fir de geană,

să-ți aștern visele pe perne vii,

argintul stelelor fără prihană,

dar m-ai uita în nopțile târzii.

Am vrut să-ți împletesc un cer albastru

din care numai noi să ne-mbătăm

sorbind de-a pururi astru după astru,

dar m-ai uita în zori când fremătăm.

Am vrut să-ți fiu un val neferecabil,

să-mi uiți seninul ochilor instant,

să mă aduni și să mă bei inexplicabil,

dar m-am temut că malul e înalt.

Am vrut să-ți fiu aromă de-orhidee
și aripă de vis necugetat,
dar sunt atât - un suflet de femeie,
care-și dorește veșnic sărutat.

Am ales zborul

Din zeci, chiar sute de petale

ce-au vrut călcâiul să-mi sărute,

am ales lacrimile-n zale

și mângâierile născute.

Am ales zborul peste noapte

dintr-un abis necontrolat,

iubirea zămislită-n fapte

pe un covor imaculat.

Din mii de vise nevisate

și rugăminți fără corset

aleg ca lacrimile toate

să le predau la amanet.

Alegem zorii fără ceață

și șoapta plină de senin,

trăind să împletim  o viață

fără distanțe sau suspin.

Doar noi

Am învins prăpastia
cu toate barierele sale.
Le-am ridicat una câte una
Învingând spinii…

Nici nu apucasem
să ridic ochii spre tine,
Neglijentă, ca de obicei…
Ignorând orice cantitate…

Mi-am îndreptat pașii,
ignorandu-ţi privirea
spre alte seri cu lună
plină de speranță.

Nici n-aș fi crezut că
mi se va mai deschide o ușă.
Că sfârşitul anului
poate deveni începutul mileniului.

Cine ar fi crezut că
vom răsturna carul mare
peste o lume înfierbântată?
Inevitabil răspuns… doar noi.

Îndrăznește!

 

Am îndrăznit să visez
conștientă cât sunt de puternică.
Am învins
învingând teama de prăbușire.
Radiez ca soarele! 

În miez de zi…
Am voie?
Simt că sunteți de partea mea… 

Zburați cu mine de mână. 

Vă pot împrumuta o pereche de aripi.
Totul este să aveți încredere în viață,
lumină, pace, Dumnezeu. 

De acum puteți zbura…
nimic nu vă poate sta în cale…
nici măcar eu.

Cât mai e vreme

De-ar fi să fiu un fir de crin albastru, 

Să-mi fii parfumul ce alungi suspinul

Cu glasul tău - fiorul unui astru -

Mi-aș răstigni în inimă tot chinul.

De-ar fi să fiu iubirea înghețată 

În pieptul celor ce frâng răsăritul, 

Aș înflori din ochii tăi, purtată 

De-un dor nebun, ce-ntrece infinitul.

Ești sufletul ce-mi toarnă-n suflet soare,

​Pe l​acrima ce-a ​curs​ neîncetat 

Când versul se așterne la-ntâmplare

Din călimara cerului visat.

Ești cel ce mi-a ucis lacrima tristă 

Pe care o purtam în buzunar 

La loc călduţ, un nufăr pe-o batistă, 

Sub gerul iernii, rupt din calendar. 

Ești ceea ce ar trebui să fiu

La brațul dimineților prezente, 

Aprinde-mă cât nu e prea târziu, 

Iar stelele, geloase, nu-s atente. 

Trezește-mă la viață!

Și azi mi-e dor de tine,
parcă mai mult ca ieri…
Oare mi se cuvine
atât de multe seri
cu lacrimi fără număr
și fără de senin… ?
atâta ger și zloată
și-atâta dor și chin?

Am înțeles că mie
așa mi-a fost destinul,
Galben - de păpădie,
Verde - precum pelinul,
Roșu - ca marea-n valuri
când a rescris destine
triumfătoare-n hamuri…
Oare mi se cuvine?

Mi se cuvine dorul
ce-l port cu-atâta jale
în piept, și nu-mi iau zborul…
Oare ce-mi stă în cale?
De ce n-am dimineață
zorii să mă aline?
Trezește-mă la viață!
Și azi mi-e dor de tine!

Destin...?!

Mi-a fost dat să mușc din soare
într-o lume fără cer,
Să rămân lumii datoare
pentru tot ce-am tras în ger.

Mi-a fost sortit să-mi iau zborul
ieri, cu aripile frânte,
Să renasc murind din dorul
ce n-a vrut să mă încânte.

Mi-a fost scris să-mi scriu trecutul
în culori nepământene,
Să-mi despletesc începutul
nopților zburând spre stele.

Mi-a fost dată depărtarea
să-mi pot cântări iubirea,
Să adun lacrimi ca marea
risipindu-mi nemurirea.

Mi-a fost dat să scriu pe stele
și pe norii mei aprinși,
Pentru lacrimile mele
născute printre învinși.

Paralelism

Nici nu-mi mai pasă 

de stațiile rămase

de lumina care s-a stins
 la capătul tunelului,

de fluieratul trenului,

 de vagoanele goale,

de călătorii torturați
de țipetele roților,,

 roțile alea ce luptă...
fără oprire... 
nu le auzi?

Ele înving timpul,
îl calcă în picioare,
îl strivesc pe șinele alea înghețate,
ca pe o amintire
pe care nu am unde să o ascund
și o privesc lipită de buza roții...
o împing, se duce... dar,
se întoarce imediat...

nu-mi mai pasă 
de becul pe care
vrei să-l schimbi
cu o rază de soare...
sau stea...
nu mai contează,
oricum vom rămâne
striviți de șinele căilor ferate,
timpul nu va cădea perpendicular,
ci secerat de dor.

Mai mult vers decât mi se cuvine

 

 

 

M-am înțepat într-un vers

 încercând să-mi șterg o lacrimă

ce se chinuia să nu se nască,

tremurând ca marea între țărmuri.

Catargul lui s-a înfipt 

în buricul inelarului.

Sângeram un poem

despletit, 

dospit în flăcările dorului

de a-mi săruta degetele,

unul câte unul.

Lacrimile nu-mi mai curg simetrice,

ochii se întrec în metafore...,

care mai de care mai darnic,

care mai de care mai versificate.

unul lăcrimează vers alb,

celălalt rime bătătorite.

Ce s-ar fi întâmplat 

dacă aș fi avut mai mulți ochi 

decât mi se cuvine?

Cu ce fel de vers aș fi nins pagina vieții?