Dialog

 

 

 

- Tu ce mai faci? Cum te descurci cu viața?
Eu o împart cum mă pricep mai bine,
deși n-am reușit să-nlătur ceața
de când pășesc prin lume fără tine.

Am încercat să zburd cu-altă aripă,
am încercat să te ascund în ger,
n-am reușit s-o fac, în nicio clipă
ești tot aici, în sufletu-mi stingher.

- Cum poți clipi fără să-mi simți privirea?
Eu pot s-o fac silabisindu-mi Iadul,
te port aici, clădindu-mi nemurirea
și te alung mereu, dar nu rup gardul.

- Tu ce mai zici? Cu cine-ți mai pierzi timpul?
Eu mă ascund sub vreascuri de verdeață,
mă liniștesc pictându-mi anotimpul
cu frunze ruginite-n siguranță.

- Cum poți lipsi din singura mea viață
atât de mult, încât nu mai pot duce
nici lacrimă, nici dor, nicio... speranță?!?
Nu crezi că e prea grea așa o cruce?

Am încercat să îmi opresc apusul
cu zori pictați din raze aurii,
dar nimeni nu-i ca tine... ești opusul
nimicului... și-am să te-aștept să vii.

Zbor șoptit

 

De n-ai să poți ajunge-n timp util

iar noaptea peste ochii mei va pune

stele aprinse-n lacrimi de copil

prin iarba crudă, și-am să pot apune,

 

De n-ai să poți interveni cât încă

mai aud pași grăbiți pe caldarâm,

cât mai am cerul rătăcit sub stâncă,

cât dorul n-am avut cum să-ți sfărâm...

 

Cât încă mă mai arde disperarea

de-a te simți aici pentr-o secundă,

cât mai zâmbesc și lăcrimez ca marea,

uitată-n valuri calde, muribundă...

 

De n-ai să poți, mă voi ruga, desigur,

de tot ceea ce-nseamnă Univers,

și-ți voi păstra în suflet, te asigur,

iubirea noastră, scrisă vers cu vers...

 

De n-ai să poți veni, voi înțelege

că-n Carul Mare n-ai mai avut loc,

iar pe cel mic tu nu îl poți alege,

cât încă suntem lacrimă de foc.

Cât încă ne dansează gându-n stele,

la pieptul tău, cât încă mă visez,

și toate, toate lacrimile mele

se-aștern aici... nu am să-și reproșez.

 

Am să te-aștept ca pe o ultimă dorință

care-a uitat să-și mai adune pașii,

să te sărut, să scap de suferință

și-apoi să zbor, șoptit, cu îngerașii.

 

 

 

 

să pot inunda infinitul cu tine

Am sfâșiat depărtarea

cu ghearele ascuțite de lacrimi,

am redus la tăcere

uitarea,

i-am pus lacăt la gură,

ochelarii cailor la ochi,

suspinele clipelor în cuvânt.

Am îngenunchiat visele

nevisate,

le-am sfărâmat

ca pe o zi cu rang de mileniu

în ore, secunde, clipe, lacrimi, suspine,

dor, mult prea mult dor... 

nesfârșit.

Am deșirat zilele

una câte una,

la picioarele anilor,

mă implorau să le iert,

să le cert,

să le adun și să le scad

ridicându-le la puterea

iubirii nestingherite

de timp.

Am aprins luminile

să pot zării zorii,

să pot inunda infinitul cu tine,

să urlu a dragoste deplină,

strivind logica,

simetria,

legile firii și a le firului

de apă,

apă sărată de dor...

lacrimi îndulcite

cu neputință.

Mi-e dor, prea mult dor

pentru a-l putea răstigni

pe tavanul cerului,

pe cerul viselor noastre,

unde așezam stelele

seară de seară,

de șoapta ta,

de mângâierea și privirea ta,

de luna noastră zâmbitoare

și de cea plină de noi.

Mi-e șoapta obosită de dor,

razele soarelui adormite 

de ger,

mi-e liniștea zguduită de

avalanșa de suspine

coapte, aburinde,

nemăsurate.

Simt că-mi pierd pământul

de sub cap,

câștig cerul 

deasupra norilor,

îmi agăț raze firave în plete,

zămislindu-te din nou

și din nou

până în ultima zi 

a omenirii.

Vreau să-ți scriu

Vreau să-ţi scriu
fără cerneală,
fără lacrimi sau peniță,
fără dor, fără culoare,
fără vis și suferință,
fără ploi torențiale,
fără cerul plin de nori,

vreau să-ţi scriu pe toamna asta
ce m-alungă spre ninsori,
și din frunza ruginită,
care m-a îngenunchiat,
vreau să-ţi împletesc speranțe,
și pe tot ce n-am visat.

Vreau să-ţi scriu despre tăcere,
despre chinuri și blestem,
despre Iad, despre durere,
vreau să-ţi picur, să te chem.

Vreau din bezna asta deasă
drumul pur să îl pășesc,
să te-ntorci din nou acasă,
vreau să-ţi spun că te iubesc!

Printre ninsori

Zadarnic jur că-mi este dor de tine,
Zadarnic te implor să îmi răspunzi
Tu nu mă crezi, sau poate te simți bine
De mine-n veci să fugi, să te ascunzi. 

Mi-e drumul greu, inima mi-e pustie,
Iarna îmi bate-n ușă, cum o știi,
Eu mă retrag mereu în poezie
Și te aștept ca de-obicei să vii. 

Zadarnic șanțuri mi-au brăzdat obrazul,
Zadarnic lacrimile-mi sunt surori,
Petrec la masa unde-a plâns necazul,
Așteptând să revii, printre ninsori.

Declarație de avere

De aici, de unde frunza peste versul meu a nins
Şi-a-ncărcat această toamnă c-un covor din verde stins
Mă declar fără speranță, lacrimă din dor tăcut
Şi-mi pun viața sub călcâiul sufletului abătut.

De aici, de unde norii îmi sunt sprijin, așternut,
Vin cu inima curată s-aduc slova - conținut,
În șuvoi sau picurată, cum fac eu la asfințit,
Mă declar nenumărată printre cei ce v-au slujit.

De aici, din noaptea asta în care facem popas,
Mă sustrag cu-abilitate, într-o lume fără glas,
Mă declar nedefinită, fără dramă sau coşmar,
Venind cu iubirea-n suflet versul să vi-l dau în dar.

Zvâcnire

Silabisesc regina frunzelor arse
cu călcâiul plin de dor,
smulg jumătăți de nopți
din ghearele lacrimilor
neîndurătoare. 

Șlefuite amintiri
îmi invadează trupul, ruginit
de săgețile soarelui
și șoaptele înghețate
pe tăcerea zorilor goi.

Mângâi o bucată de lună
uitată pe cer
în graba de a merge spre mâine,
rămân ancorată în tine
râzând,
mai săracă cu o noapte.

Cuprind cu geana asfințitul,
implorând visele să te poarte
pe aripa stângă a stelelor
rătăcite printre povești
de uitare.

Adun glasul nopții
cu tăcerea și liniștea
înecate în pustiu,
să-mi ascund sub pernă
dorința.

Sunt toate la locul lor
nimic și nimeni nu poate
să-mi înăbușe biruința,
nici toamna, nici noaptea,
nici moartea.

Doar iubind

Munți de-ntuneric,
scrum și zgură
de-aș aduna peste lumina
pe care o emană glasul tău,
nămeți de fum,
dor și durere
de-aș năpusti pe amintirea
ce nimeni nu ne-o poate lua...

Și tot am moșteni iubirea...
și tot ne-am dărui splendoarea,
și tot ne-am săruta secunda
clădită numai de noi doi.

Munți de durere și de lacrimi
de-am îndura,
pentru vecie,
vom izbuti să curgem viața,
vom reuși să punem zorii
acolo unde nimeni nu
i-a despletit vreodată.

Vom reuși să spunem lumii
că doar iubind
vom putea deveni
oameni.

Ocrotită de Dumnezeu

 

 

 

S-au scurs atâtea nopți și zile
de când  ți-ai croit un alt drum...,
sute, chiar mii și mii de mile
între noi doi... lacrimi și scrum.

Ieri lăcrimam privindu-ți chipul
fără de care nu respir,
ești tot mai trist, ești anotimpul
ce ruginește fir cu fir.

Tu erai zâmbet și splendoare,
tu erai șoapta mea din zori,
îmi dădeai viață și culoare...,
Te-ai rătăcit printre ninsori...

Noi eram versul din vitrină
de mii de suflete rostit,
acum, din ochii tăi, lumină
să scriu din nou, mi-ai dăruit.

Deși ești trist, cum niciodată
nu ai fi fost, la pieptul meu.
iubirea-n lacrimă înoată,
ocrotită de Dumnezeu.

Mâine când pragul vei păși
și voi cădea la pieptul tău
stelele toate vor sclipi
să-mi lumineze drumul greu.

Ce-ai putea să-mi ceri?

 Mă-mpotrivesc uitării,
cu tot ce-nseamnă vrere
până-n ziua plecării...
Tu nu mai ai ce-mi cere.

Mă lepăd de durerea
de a te fi uitat,
scăldându-mă-n tăcerea
ce curge neîncetat.

Mă ninge depărtarea
cu hohotele ei,
revin la fel ca marea
cu valuri și scântei.

Din tine nasc cuvântul
rostit sau doar cântat,
îngenunchez avântul
de a te fi uitat.

Nu ai cum să mă scuturi
de tine, orice-ar fi,
suntem un dans de fluturi,
ce-n veci ne vom iubi.