Zvâcnire

Silabisesc regina frunzelor arse
cu călcâiul plin de dor,
smulg jumătăți de nopți
din ghearele lacrimilor
neîndurătoare. 

Șlefuite amintiri
îmi invadează trupul, ruginit
de săgețile soarelui
și șoaptele înghețate
pe tăcerea zorilor goi.

Mângâi o bucată de lună
uitată pe cer
în graba de a merge spre mâine,
rămân ancorată în tine
râzând,
mai săracă cu o noapte.

Cuprind cu geana asfințitul,
implorând visele să te poarte
pe aripa stângă a stelelor
rătăcite printre povești
de uitare.

Adun glasul nopții
cu tăcerea și liniștea
înecate în pustiu,
să-mi ascund sub pernă
dorința.

Sunt toate la locul lor
nimic și nimeni nu poate
să-mi înăbușe biruința,
nici toamna, nici noaptea,
nici moartea.