să pot inunda infinitul cu tine

Am sfâșiat depărtarea

cu ghearele ascuțite de lacrimi,

am redus la tăcere

uitarea,

i-am pus lacăt la gură,

ochelarii cailor la ochi,

suspinele clipelor în cuvânt.

Am îngenunchiat visele

nevisate,

le-am sfărâmat

ca pe o zi cu rang de mileniu

în ore, secunde, clipe, lacrimi, suspine,

dor, mult prea mult dor... 

nesfârșit.

Am deșirat zilele

una câte una,

la picioarele anilor,

mă implorau să le iert,

să le cert,

să le adun și să le scad

ridicându-le la puterea

iubirii nestingherite

de timp.

Am aprins luminile

să pot zării zorii,

să pot inunda infinitul cu tine,

să urlu a dragoste deplină,

strivind logica,

simetria,

legile firii și a le firului

de apă,

apă sărată de dor...

lacrimi îndulcite

cu neputință.

Mi-e dor, prea mult dor

pentru a-l putea răstigni

pe tavanul cerului,

pe cerul viselor noastre,

unde așezam stelele

seară de seară,

de șoapta ta,

de mângâierea și privirea ta,

de luna noastră zâmbitoare

și de cea plină de noi.

Mi-e șoapta obosită de dor,

razele soarelui adormite 

de ger,

mi-e liniștea zguduită de

avalanșa de suspine

coapte, aburinde,

nemăsurate.

Simt că-mi pierd pământul

de sub cap,

câștig cerul 

deasupra norilor,

îmi agăț raze firave în plete,

zămislindu-te din nou

și din nou

până în ultima zi 

a omenirii.