Dacă...

Dac-aș știi că tot ce mișcă
Este numai al meu gând
Că zăpada e din frișcă
Și lumină suspinând. 

Dac-aș știi că noaptea pune
Bir pe sufletul rănit
Și din gândurile bune
Ia doar ceea ce-am simțit. 

Dac-aș știi că lumea asta
Este singurul defect,
Iar eu stropul gri din vasta

Legătură spre perfect. 

Dac-aș știi că-ți iau lumina
Și ți-o pun la macerat
Aș știi care-mi este vina
Și-aș visa că te-am furat.

Dac-aș știi ce va aduce
Ceasul care va veni
Aș bea lacrima cea dulce
Pentru a mă înzdrăveni.

Justițiară

Sentința se suspendă,
discursul s-a sfârșit...
Răsfoiesc o agendă
din care am ieșit.

Izbesc în geamandură
cu valul fără rost
să par o picătură
din care n-am mai fost.

Mă lepăd de noianul
de lacrimi și arginți,
desferecând cadranul
care m-a scos din minți.

Mă simt o picătură
de vers neînțeles,
alegând o armură
din care nu mai ies.

Îmi pun pe iarna crudă
miraj de primăveri,
nimeni să nu-mi audă
tăcerile de ieri.

Îmi pui o floare-n glastră,
o binecuvântare,
pentru iubirea noastră
cea fără de hotare.

Am tot ce vreau cu tine,
izbândă și temei,
din lacrima ce vine
acum din ochii mei.

Sărutul tău alină
dureri nepieritoare,
ochii tăi dau lumină,
inima ta-mi dă soare.

Sentința se suspendă
discursul a-ncetat,
lacrima i-a amendă
un sărut deșucheat.

Dezbracă-mă...

Îmbracă-mă în versuri dezlânate punându-mă pe primul loc, să-ți fiu metafora din toate rimele arse fără foc. Șoptește-mi la ureche vers mirific din strofa care-ți place mai puțin, din sute de stejari să-ți identific sărutul crunt, să simt că-ți aparțin. Rostește-mi zorii fără calendare și roua verilor de sub călcâi, să uit de tot ce arde, tot ce doare să-ți împletesc din șoapte verzi... ''rămâi!'' Dezbracă-mă apoi de rima simplă și de metafora fără surâs, să-ți despletesc săruturi vii pe tâmplă să luăm toate lacrimile-n râs.

Un suflet de femeie

Am vrut să-ți fiu odihnă, fir de geană,

să-ți aștern visele pe perne vii,

argintul stelelor fără prihană,

dar m-ai uita în nopțile târzii.

Am vrut să-ți împletesc un cer albastru

din care numai noi să ne-mbătăm

sorbind de-a pururi astru după astru,

dar m-ai uita în zori când fremătăm.

Am vrut să-ți fiu un val neferecabil,

să-mi uiți seninul ochilor instant,

să mă aduni și să mă bei inexplicabil,

dar m-am temut că malul e înalt.

Am vrut să-ți fiu aromă de-orhidee
și aripă de vis necugetat,
dar sunt atât - un suflet de femeie,
care-și dorește veșnic sărutat.

Am ales zborul

Din zeci, chiar sute de petale

ce-au vrut călcâiul să-mi sărute,

am ales lacrimile-n zale

și mângâierile născute.

Am ales zborul peste noapte

dintr-un abis necontrolat,

iubirea zămislită-n fapte

pe un covor imaculat.

Din mii de vise nevisate

și rugăminți fără corset

aleg ca lacrimile toate

să le predau la amanet.

Alegem zorii fără ceață

și șoapta plină de senin,

trăind să împletim  o viață

fără distanțe sau suspin.

Doar noi

Am învins prăpastia
cu toate barierele sale.
Le-am ridicat una câte una
Învingând spinii…

Nici nu apucasem
să ridic ochii spre tine,
Neglijentă, ca de obicei…
Ignorând orice cantitate…

Mi-am îndreptat pașii,
ignorandu-ţi privirea
spre alte seri cu lună
plină de speranță.

Nici n-aș fi crezut că
mi se va mai deschide o ușă.
Că sfârşitul anului
poate deveni începutul mileniului.

Cine ar fi crezut că
vom răsturna carul mare
peste o lume înfierbântată?
Inevitabil răspuns… doar noi.

Îndrăznește!

 

Am îndrăznit să visez
conștientă cât sunt de puternică.
Am învins
învingând teama de prăbușire.
Radiez ca soarele! 

În miez de zi…
Am voie?
Simt că sunteți de partea mea… 

Zburați cu mine de mână. 

Vă pot împrumuta o pereche de aripi.
Totul este să aveți încredere în viață,
lumină, pace, Dumnezeu. 

De acum puteți zbura…
nimic nu vă poate sta în cale…
nici măcar eu.

Cât mai e vreme

De-ar fi să fiu un fir de crin albastru, 

Să-mi fii parfumul ce alungi suspinul

Cu glasul tău - fiorul unui astru -

Mi-aș răstigni în inimă tot chinul.

De-ar fi să fiu iubirea înghețată 

În pieptul celor ce frâng răsăritul, 

Aș înflori din ochii tăi, purtată 

De-un dor nebun, ce-ntrece infinitul.

Ești sufletul ce-mi toarnă-n suflet soare,

​Pe l​acrima ce-a ​curs​ neîncetat 

Când versul se așterne la-ntâmplare

Din călimara cerului visat.

Ești cel ce mi-a ucis lacrima tristă 

Pe care o purtam în buzunar 

La loc călduţ, un nufăr pe-o batistă, 

Sub gerul iernii, rupt din calendar. 

Ești ceea ce ar trebui să fiu

La brațul dimineților prezente, 

Aprinde-mă cât nu e prea târziu, 

Iar stelele, geloase, nu-s atente. 

Trezește-mă la viață!

Și azi mi-e dor de tine,
parcă mai mult ca ieri…
Oare mi se cuvine
atât de multe seri
cu lacrimi fără număr
și fără de senin… ?
atâta ger și zloată
și-atâta dor și chin?

Am înțeles că mie
așa mi-a fost destinul,
Galben - de păpădie,
Verde - precum pelinul,
Roșu - ca marea-n valuri
când a rescris destine
triumfătoare-n hamuri…
Oare mi se cuvine?

Mi se cuvine dorul
ce-l port cu-atâta jale
în piept, și nu-mi iau zborul…
Oare ce-mi stă în cale?
De ce n-am dimineață
zorii să mă aline?
Trezește-mă la viață!
Și azi mi-e dor de tine!

Destin...?!

Mi-a fost dat să mușc din soare
într-o lume fără cer,
Să rămân lumii datoare
pentru tot ce-am tras în ger.

Mi-a fost sortit să-mi iau zborul
ieri, cu aripile frânte,
Să renasc murind din dorul
ce n-a vrut să mă încânte.

Mi-a fost scris să-mi scriu trecutul
în culori nepământene,
Să-mi despletesc începutul
nopților zburând spre stele.

Mi-a fost dată depărtarea
să-mi pot cântări iubirea,
Să adun lacrimi ca marea
risipindu-mi nemurirea.

Mi-a fost dat să scriu pe stele
și pe norii mei aprinși,
Pentru lacrimile mele
născute printre învinși.