Mâine voi zâmbi, promit!

Printre crengi, frunze uscate din nou astăzi hoinăresc,

Înot în ocean de lacrimi agăţându-mă de stuf,
Mă întreb ca-ntotdeauna...: "m-am născut să izbutesc?"
"Sau doar să transform în versuri lacrimi pline de năduf?"
Florile din a mea viaţă mă învăluie cu căldură,
Cu-arome mângâietoare, sperând c-aşa mă alină,
Eu mă-nec în lacrimi sute, ele curg fără măsură,
Lăsând şanţurile pline, şi-ochii mei fără lumină,
Îmi roade mereu din suflet, mai am doar o picătură,
O păstrez ca pe-o licoare, o hrănesc pe zi ce trece
Cu fire din stuful care mă-mbrăca ca-ntr-o armură,
Dar cuvântul m-a lovit, nu am cum să rămân rece.
Mă izbeşte peste suflet, îmi înveninează viaţa
Iar colacul de salvare... astăzi e plecat... departe,
M-a simţit şi a-ncercat să-mi picteze dimineaţa,
Dar săgeata ascuţită a venit din altă parte.
M-a lovit ca pe-o statuie, fără să-i pese o clipă
C-altă rană-mi poate frânge sufletul deja lovit,
Îmi crescuse-n vise aripi, dar s-au irosit în pripă...
Mâine voi zâmbi, probabil, mâine voi zâmbi... promit!