Off! lume prea nebună, ce bine ar-fi de-ai tace!

Un milion de sfaturi şi-atâta lingușeală,
Profesori, învățați, mai ceva ca la scoală....
Vraci şi evlavioși cu teama cât un munte
De Dumnezeu şi Fiul, mă roagă, să-mi asculte
Păsul şi supărarea, de-mi vede lacrima
Şi-mi dă totul... din vorbe, de-mi deschid inima,
Un milion de babe devenite deştepte,
Ţaţe dezhidratate pudrate şi perfecte
Ce-au fost cândva... de toate, de fapt ceea ce-au vrut,
Se-nghesuie la mine, de-acum au păr cărunt
Să-mi dea cel mai bun sfat, să-mi dea sfinte poveţe
Cum să întind piciorul, să păşesc, să mă-nveţe...
Să-mi ţină predici lungi, drepte, plictisitoare,
Iar eu arsă în suflet, de parcă-aş fi datoare,
Trebuie să le-ascult şi chiar să le aprob,
Deşi-mi vine să zbier mai tare ca un rob
Şi să le-aduc aminte c-au fost cândva ca mine,
Dar fiind alte timpuri, multe mergeau mai bine,
Aveai ce respira...aveai aer curat,
Când rosteai adevăr...era adevărat
Şi împărţeam o pâine în cuburi să ajungă...
Nu ca-n ziua de azi când mama poa' să plângă
Până când se topeşte, iar pruncul o reneagă
Şi-n mintea lui gândeşte că plânge ca o bleagă
Şi-orice vârstă-ar avea, ar muta-o-n coteţ,
Că doar... nu mai e mic şi-i mai petrecăreţ,
Iar lacrima măicuţei prea mult îl deranjează,
Chiar dacă e-n putere, merge, cântă, dansează
Şi încă e bârfită că fusta-i mult prea mini,
E privită cu ciudă de-absolut toţi vecinii
Pe la colţ judecată, că ar fi, că ar face...
Off! lume prea nebună, ce bine ar-fi de-ai tace!