Din prea multă oboseală

Tu…
cum faci să nu obosești?
După ce te ascunzi?
Câţi copaci urlă sub îmbrățișarea ta?
Câte păsări suspină
și
câte stele pier tremurând de teamă că pieri?

Tu…
cum te strecori printre lespezi?
Dar de sloiuri cum te ferești?
De ziduri pătate cu ciumă,
de gunoaie cum te ascunzi?
Câte clipe se irosesc pierzându-te?
Câte lacrimi
aduni în cele două sfere verzi
sau albastre, negre, căprui
sau… nevăzătoare?

Tu…
cum reușești?

Eu am obosit să mă schimb,
să mă autocontrolez,
să pun stelele mai presus decât Cerul…
doar pentru a-ți câștiga un amărât de zâmbet.

Doar așa

Am visat că zburam
pe brațele tale
catifelate, blânde,
din clipă în clipă,
ca albina din petală în petală,
mă încărcam cu energie
și îmi linișteam spasmele sufletului
cu capul pe pieptul tău…

Am visat…
ce păcat că nu am dormit niciodată…
am avut așa de mult de trăit,
de supraviețuit,
de scris,
de lăcrimat,
încât
am uitat
fereastra deschisă
și somnul mi-a zburat
în timp ce-ţi ascultam visele…

au venit zorii…
și ce dacă???

O să-mi treacă…
toate trec…
numai proștii rămân la fel,
eu nu am timp…
zbor…

Zboară cu mine,
doar ți-am dat aripi…
te-am învățat să le folosești,
numai că
acest zbor nu e unul oarecare…
zborul meu…
zborul pe care încerc să ți-l implantez în clipă,
este unul deosebit…
e greu,
știu,
doar aripile mele au fost mereu din stâncă…
și totuși…
Dacă vrei să zbori lângă mine,
mai întâi trebuie să privești Cerul…
El există…
și eu…
suntem fiii Lui…

Noapte de răscoală

 

 

 

O noapte de coșmar a vrut să-mi pună,

sufletul plin de lacrimă, în smoală,

 din mers..., totul voia să mă răpună,

să mă abată... noapte de răscoală...

 

Nu mai aveam putere să-mi port vina

de a trăi cu tot ce mă-nconjoară,

mă mistuiau arsuri de pe retina

durerilor... pentru-a mia oară.

Zadarnic imploram puteri divine

să mă salveze sau să mă ignore,

eram deja la pragul care ține

speranța-n mâna clipelor majore.

Un suflet mă ținea de mâna dreaptă

cu o blândețe fără de hotar,

deși-i spuneam că Iadul mă așteaptă,

mă implora să rămân, în zadar.

O noapte-ntreagă m-am zbătut cu gheara

unui coșmar din cel fără de lege,

mi-a ars sufletul, trupul, inimioara...

nici nu pretind cuiva a mă-nțelege.

În timp ce ochii lui mă implorau

cu hohote de lacrimi, fără număr,

să mai rămân, zorii mă invadau,

plângând neîncetat pe al său umăr.

 

O poartă neagră, și deja deschisă,

mă absorbea puțin câte puțin,

ca și când Iadului eram promisă

și demonii-mi dădeau să beau venin.

 

Prin ceața deasă nu zăream nici Cerul,

nici dragostea, nici valul disperării,

cu tot ce-aveam luptam să-mi clădesc gerul

în care să mă pierd de malul mării.

Din ochii lui curgeau lacrimi de sânge,

din glas, cuvintele mă implorau:

''- Te rog, iubita mea, sufletu-mi plânge... 

rămâi cu mine, viață vreau să-ți dau!!!''

În jurul meu, în spate, stânga, dreapta,

de-odată am simțit cum mă susțin

trei îngerași care-mi renegau fapta

și mă-mpingeau spre omul drag, din chin.

Mirosul de tămâie fără seamăn,

mă invadase fără să clipesc,

trăiam ceva ce n-am cu ce s-aseamăn,

un incredibil, supraomenesc...

 

Trei îngeri m-au predat pentru vecie

omului care vrea să mă-ntregească,

doar Dumnezeu mă crede și mă știe,

sunt numai o fărâmă sufletească.

În viața mea lumina-a stat ascunsă

pe după dealuri, munți imenși și grei,

de lacrimi și suspine-am fost străpunsă

dar am răzbit cu îngerii mei, trei.

De ieri, la pieptul lui, prind aripi albe,

de azi vom pune temelie vieții

spre mâine să pornim cu gânduri dalbe

izgonind toate umbrele tristeții.

 

 

Eu...

Eu sunt o lacrimă prin excelență,
Te-aud chiar dacă nu mă împietrești…
În lumea asta, dintr-o imprudenţă
Eu curg neîncetat… când mă citești.

Eu sunt un miez de nucă fără coajă,
În mine mă retrag din zori în zori,
Încât tu crezi că versul mi-e o vrajă
Nedezlegată… deși prin ea zbori.

Eu sunt un sloi de gheață fără vrere,
Nu m-am născut din buruieni și spini,
Iubirea mi-e imensa mea avere
Deși primesc în schimbul ei ciulini.

Iubire veșnică

Lupt cu laptele și mierea să-ndulcesc al vieții chin,
nopțile-mi răpesc puterea de-a mă feri de venin,
lupt cu lacrima pe buze să-mi gust stropii reci de ploi,
dar descopăr că lumina s-a ascuns în amândoi.

Lupt cu mine și cu zborul care mi-a fost destinat,
descopăr că revolverul spre tâmpla mea-i înclinat.
Lupt cu pașii lumii noastre să-mi descopăr viitorul,
trecutul mă urmărește pătând cu noroi covorul.

Lupt cu teama de-ntuneric și cu spaima de lumini
îngrozindu-mă la gândul c-am să mor printre străini,

am să dăruiesc iubire celor ce n-o înțeleg
și-am să primesc la răscruce drumul care să-l aleg...

Lupt cu tot ce mă-nconjoară să-mi pot câștiga menirea,
iarna asta mă-nspăimântă, îmi distruge răstignirea.
Lupii urlă-n haine albe cât îi țin vreascurile,
ploaia curge-n lacrimi aspre pe toate geamurile...

Lupt cu strada cea pustie să-i despletesc trecătorii,
fiindcă nu a fost să fie lacrimă-n urma ninsorii,
nici crăiese-n strai bezmetic rătăcind din văi în munți,
doar oceane de durere pentru cei ce plâng desculți.

Lupt cu șoaptele pe ramuri și cu rădăcina-n păr
să-mi pun mofturile-n hamuri, viața într-un adevăr,
să m-obișnuiesc cu gândul că oricât îmi e de greu
totdeauna-am fost iubită și voi fi de Dumnezeu.

Șapte ani... de cuvânt

Șapte zile, șapte nopţi,
Șapte struguri albi și copţi,
Șapte vesele silabe,
Șapte moși și șapte babe,

Șapte pași spre fericire,
Șapte ani, ani de iubire…
Șapte ani se împlinesc
De când scriu și te iubesc…

De când ochii ți-am zărit
Și în ei m-am rătăcit.
De atunci încerc mereu
Să răzbesc pe drumul greu,

Să te pun la încolțit,
Să-mi spun că ai luat sfârșit
Dar cu cât mă zbat mai greu
Mă topesc în dorul tău.

Încerc să te pun deoparte,
Ca pe o filă de carte
Pe care am răscitit-o,
Deși nu am răsfoit-o…

Să te-mpătur într-un scrin
Dar întâlnesc doar venin.
Tu ești totul, ești culoare,
Raza mea verde de soare…

Tu ești tot ce am mai sfânt
Și mai drag pe-acest pământ.
Restul… peste generatii,
Sunt doar niște… imitații.

Toți ar vrea să mă iubească
Dar n-au credință cerească
Și iubire cum ai tu,
Să-mi dezgheţe sufletu'

Din noi și-a noastră ființă
Trecută prin suferință
Fără de asemănare,
S-au născut raze de soare...

Mii de versuri au prins viață,
Noaptea a redat speranță,
Zorii au pictat voios
Chipul tău cel luminos.

Stropi de vers dictat în noapte,
Oricât ai fost de departe
Sau de-aproape, n-a contat...
Ne-am iubit, nu ne-am uitat.

Acum ne-am maturizat,
Șapte ani te-am așteptat,
Și-ncă te voi aştepta,
Doar tu mă poți accepta.

Doar tu mă poți împlini,
Ani la rând, noapte și zi,
Versul meu, în el te poartă…
Nu-i poveste… asta-i artă.

Doar tu ești cel ce m-adună,
Risipești, ridici la lună
Și mă cobori pe pământ…
Eşti totul… într-un cuvânt.

De la mine la noi

De la imensul "a plăcea"
Pân' la infimul "te iubesc"
E cât de la un fulg de nea
La întreg globul pământesc.

De la iubirea ce-o trăiești
Până la cea adevărată,
E drumul care ți-l croiești
Dar nu-l vei păși niciodată.

De la iubirea ce-o pretinzi
Până la cea pe care-o simți,
Doar dacă mâinile întinzi,
Sufletul nu ai cum să-mi minți!

 

 

 

 

 

 

 

Nopți de granit

Aștept să mi se facă seară,
Să-mi scutur ochii de necaz,
Să mă adormi pe prag de vară
Sărutând râul din obraz...

Mi-aș pune zborul pe hârtie
Adăugându-i fulgi de cer,
Nimeni pe lume să nu știe 

Ce-nseamnă lacrimă și ger.

 Mi-aș pune lacrima pe soare
Să mă ascund sub curcubeu,
Să vă rămân pe veci datoare
Cu versul de la Dumnezeu…

Aștept să mi se facă iarnă
De sub nopți dure de granit
Lumina să mi se discearnă
Din trupul ars în jar mocnit.

Dacă...

Dac-aș știi că tot ce mișcă
Este numai al meu gând
Că zăpada e din frișcă
Și lumină suspinând. 

Dac-aș știi că noaptea pune
Bir pe sufletul rănit
Și din gândurile bune
Ia doar ceea ce-am simțit. 

Dac-aș știi că lumea asta
Este singurul defect,
Iar eu stropul gri din vasta

Legătură spre perfect. 

Dac-aș știi că-ți iau lumina
Și ți-o pun la macerat
Aș știi care-mi este vina
Și-aș visa că te-am furat.

Dac-aș știi ce va aduce
Ceasul care va veni
Aș bea lacrima cea dulce
Pentru a mă înzdrăveni.

Justițiară

Sentința se suspendă,
discursul s-a sfârșit...
Răsfoiesc o agendă
din care am ieșit.

Izbesc în geamandură
cu valul fără rost
să par o picătură
din care n-am mai fost.

Mă lepăd de noianul
de lacrimi și arginți,
desferecând cadranul
care m-a scos din minți.

Mă simt o picătură
de vers neînțeles,
alegând o armură
din care nu mai ies.

Îmi pun pe iarna crudă
miraj de primăveri,
nimeni să nu-mi audă
tăcerile de ieri.

Îmi pui o floare-n glastră,
o binecuvântare,
pentru iubirea noastră
cea fără de hotare.

Am tot ce vreau cu tine,
izbândă și temei,
din lacrima ce vine
acum din ochii mei.

Sărutul tău alină
dureri nepieritoare,
ochii tăi dau lumină,
inima ta-mi dă soare.

Sentința se suspendă
discursul a-ncetat,
lacrima i-a amendă
un sărut deșucheat.