Din norul meu

De-aici, din norul meu, văd totul
Aşa cum este, cum a fost,
O lacrimă îşi face cortul,
În frunza fără adăpost.

Văd fumul cum se risipeşte
Cenuşa-n urma lui se-adună,
Vântul avid se înteţeşte
Purtând o dragoste nebună.

Nevăzătorule, mă iartă
C-am îndrăznit să-ţi descifrez
Din gândul tău, reala harta
Şi-n pagină s-o creionez.

Mă iartă că-ţi expir iubire
Purtând din zori o transparenţă,
Determinând numai uimire
În cea mai pură chintesenţă.

Mă iartă că-ţi transform minutul
În mângâiere de moment,
În timp ce zborul şi sărutul
Devine atât de insistent.

Mă iartă că, de sub sprânceană
Te recunosc, cum mi-a fost dat
În lumea asta pământeană
Şi te iubesc neîncetat.

Mă iartă că-n această lume
Nimeni nu te va-nlocui,
Oricâţi ar vrea să mă consume,
În suflet, tu vei locui.

Mă iartă că, orice ai spune
Şi orice floare-ai dezmierda,
Pe veci, doar eu, îţi pot compune
Şi doar tu mă poţi acorda.