La picioarele lacrimilor

 

 

 

Spune-mi că vei fi aici când
voi împrumuta în grabă
aripile porumbeilor,
când voi împleti amintirile de ieri
cu cele de mâine și
mă voi topi la pieptul tău
ca un vis.

Spune-mi că n-ai să mă lași
pradă zorilor înghețați,
strivită de singurătate,
înjosită de șinele căilor ferate.

Spune-mi că vom avea
zborul nostru,
scena noastră,
lacrimile noastre
verzi
și albe.

Spune-mi că încă
nu e timpul pierdut,
că mâine
îmi vei descrie zilele
și nopțile care vor urma.

Spune-mi că noi
vom aduce la mal
tot ceea ce s-a rătăcit în larg,
toate iubirile pierdute,
toate lacrimile care-au condimentat
marea și oceanul,
toate stelele care s-au sinucis
aruncându-se în mare
ca mine la picioarele lacrimilor.

Minte-mă pentru prima
și ultima dată,
așa cum eu te mint mereu
că te voi uita,
cândva!

Hărăziți doar mie

Sunt verzi,
vă spun cu mâinile pe suflet,
cu mâinile pe soare
și pe cer...

sunt verzi
ca iarba--nrourată-n cântec,
în leagăn de splendoare
și mister.

sunt verzi
așa cum n-am putut găsi
în  lumea asta plină
de-ntuneric

sunt verzi,
exact așa cum nu-i poți părăsi
când ei ți-au dat lumină,
pic cu pic.

sunt verzi,
așa cum n-am să pot descrie
în vis de dragoste
multicolor.

sunt verzi,
vă jur, dar hărăziți doar mie
o simplă pacoste,
ce îi ador.

Vise, volum de versuri al poetei Dorina Rodu

 

                Azi am primit o carte, prin poștă. O carte pline de vise,  vise finisate de un suflet de înger, așternute de mâna unui înger, cu mult suflet, multă migală și iubire. O așteptam de ceva timp, dar... voi știți foarte bine cum se fac transporturile în țara noastră, nu e cazul să deviem de la subiect. Ei bine, am luat cartea de la poștă, am anunțat scriitoarea că am primit-o și...
              Cel mai bine mă pot cufunda în brațele filelor unor cărți atunci când călătoresc cu metroul, așa că am coborât în pasaj cu cartea deschisă. Am călătorit doisprezece stații, dus-întors, timp în care am savurat fiecare vers, fiecare poem, pagină... din scoarță în scoarță, cum s-ar spune.  Citeam, citeam și simțeam cum aripile îmi cresc, una câte una, cum mă înconjurau sute, mii, milioane de fluturi, care-mi sărutau sufletul și trupul, ușor, foarte ușor, (contra trenului care urla cu groaza vitezei), un dans pe care numai noi, cei îndrăgostiși de poezie, și fluturii, îl cunoaștem, un dans divin pe care-l puteți trăi citind volumul de poeme ''Vise'', al poetei Dorina Rodu. Razele soarelui răzbeau prin tunelul metroului care se grăbea să ajungă la destinație, să ducă sutele de călători la casele lor, sau cine știe unde... însă toți acei călători care îmi erau alături, mulți cufundați în telefoane, nu vor știi niciodată că eu i-am perceput pe toți niște fluturi albi-albaști.
                  Citind cartea domnișoarei Rodu Dorina, chipul îmi zâmbea, sufletul îmi dansa, fluturii îmi observau zâmbetul care îmi înflorise pe chip. Nu mai călătoream într-un tren plin de roboți absorbiți de facebook. Făceam dragoste cu versul deschis, cu inima dansând de fericire că iubirea încă nu a dispărut, că versul se mai scrie încă. Zburdam într-o lume care ne vrea fără suflet. O lume rece ca iarna siberiană. Suntem oameni, iubim, zâmbim, dansăm, respirăm, visăm... încă visăm... Opriți-vă din lehamitea spre care alergați! Opriți-vă din orbire! Iubiți! Suspinați de dor! Mângâiați sufletul cu o petală de trandafir, o aripă de fluture sau cu un fulg de păpădie. Asta am simțit eu citind cartea poetei Dorina Rodu. Citiți-o și voi, nu veți regreta, vă asigur!
                   Țin să-i mulțumesc pentru seara asta de vis! Dumnezeu să te binecuvânteze, pui de român cu suflet eminescian!

Să pot zbura

Am să m-agăţ de tot ce mă-nconjoară
Să pot păși numai cu tine-n gând,
N-am de ales, ești singura comoară
Care m-ajută să zâmbesc plângând. 

Am să m-agăţ chiar și de frunza moartă,
De visele ce nu le-am împlinit,
De lună chiar, de stele, zori, de soartă,
De tot ce-nseamnă noi, de asfinţit. 

Am să m-agăţ de lacrima brodată
În ziua când ai hotărât să pleci
Fără să știi de voi putea vreodată
Să traversez oceane de dor, reci. 

Așa voi izbuti să-ţi mângâi clipa,
Sub greutatea anilor pusti,
Păstrându-mi neştirbită-n zbor aripa,
Cândva, spre tine, să mă pot năpusti.

Eu am murit și-am înviat prin tine

Te-ntrebi acum dacă mi-aduc aminte
Glasul pe care nu l-am auzit
De patru ani, dar îl păstrez în minte
La loc de cinste, cel mai chibzuit.

Nu te-ai gândit de câte nopți sunt plină,
De câte zile supraviețuiesc,
De câte clipe mor fără de vină
Și cât mă sting pentru că te iubesc.

Eu am murit de-atâtea ori iubite
Încât o moarte-n plus nici nu contează,
Aș fi trăit, dar nu-mi aduc aminte
Cum să clipesc, iar asta dăunează.

Eu am murit dând zborul meu pe fluturi,
Și lacrimi ploilor torențiale,
Mi-aș fi dorit, firește, să te bucuri
Ținând la piept fiorul vieții tale.

M-am întrupat din lacrimi și suspine
Și-am învățat din nou să te iubesc
Mai mult decât știai, pe culmi alpine,
Din motiv unic, supraomenesc.

M-am întrupat din dor și depărtare
Și-am învățat să te păstrez cu grijă,
Deși sufletul încă mă mai doare
Ca și când am în inimă o schijă.

Eu am murit de-atâtea ori iubite,
Încât o moarte-n plus ar fi o glumă
Ce s-a născut când mi-am adus aminte
Că numai Dumnezeu poate s-o spună.

Eu am murit și-am înviat cu tine
Purtându-ţi dorul fără de măsură
Te-am îmbrăcat și dezbrăcat, în fine,
Cu dragoste, speranță, vis și ură.

 

 

 

 

Dialog

 

 

 

- Tu ce mai faci? Cum te descurci cu viața?
Eu o împart cum mă pricep mai bine,
deși n-am reușit să-nlătur ceața
de când pășesc prin lume fără tine.

Am încercat să zburd cu-altă aripă,
am încercat să te ascund în ger,
n-am reușit s-o fac, în nicio clipă
ești tot aici, în sufletu-mi stingher.

- Cum poți clipi fără să-mi simți privirea?
Eu pot s-o fac silabisindu-mi Iadul,
te port aici, clădindu-mi nemurirea
și te alung mereu, dar nu rup gardul.

- Tu ce mai zici? Cu cine-ți mai pierzi timpul?
Eu mă ascund sub vreascuri de verdeață,
mă liniștesc pictându-mi anotimpul
cu frunze ruginite-n siguranță.

- Cum poți lipsi din singura mea viață
atât de mult, încât nu mai pot duce
nici lacrimă, nici dor, nicio... speranță?!?
Nu crezi că e prea grea așa o cruce?

Am încercat să îmi opresc apusul
cu zori pictați din raze aurii,
dar nimeni nu-i ca tine... ești opusul
nimicului... și-am să te-aștept să vii.

Zbor șoptit

 

De n-ai să poți ajunge-n timp util

iar noaptea peste ochii mei va pune

stele aprinse-n lacrimi de copil

prin iarba crudă, și-am să pot apune,

 

De n-ai să poți interveni cât încă

mai aud pași grăbiți pe caldarâm,

cât mai am cerul rătăcit sub stâncă,

cât dorul n-am avut cum să-ți sfărâm...

 

Cât încă mă mai arde disperarea

de-a te simți aici pentr-o secundă,

cât mai zâmbesc și lăcrimez ca marea,

uitată-n valuri calde, muribundă...

 

De n-ai să poți, mă voi ruga, desigur,

de tot ceea ce-nseamnă Univers,

și-ți voi păstra în suflet, te asigur,

iubirea noastră, scrisă vers cu vers...

 

De n-ai să poți veni, voi înțelege

că-n Carul Mare n-ai mai avut loc,

iar pe cel mic tu nu îl poți alege,

cât încă suntem lacrimă de foc.

Cât încă ne dansează gându-n stele,

la pieptul tău, cât încă mă visez,

și toate, toate lacrimile mele

se-aștern aici... nu am să-și reproșez.

 

Am să te-aștept ca pe o ultimă dorință

care-a uitat să-și mai adune pașii,

să te sărut, să scap de suferință

și-apoi să zbor, șoptit, cu îngerașii.

 

 

 

 

să pot inunda infinitul cu tine

Am sfâșiat depărtarea

cu ghearele ascuțite de lacrimi,

am redus la tăcere

uitarea,

i-am pus lacăt la gură,

ochelarii cailor la ochi,

suspinele clipelor în cuvânt.

Am îngenunchiat visele

nevisate,

le-am sfărâmat

ca pe o zi cu rang de mileniu

în ore, secunde, clipe, lacrimi, suspine,

dor, mult prea mult dor... 

nesfârșit.

Am deșirat zilele

una câte una,

la picioarele anilor,

mă implorau să le iert,

să le cert,

să le adun și să le scad

ridicându-le la puterea

iubirii nestingherite

de timp.

Am aprins luminile

să pot zării zorii,

să pot inunda infinitul cu tine,

să urlu a dragoste deplină,

strivind logica,

simetria,

legile firii și a le firului

de apă,

apă sărată de dor...

lacrimi îndulcite

cu neputință.

Mi-e dor, prea mult dor

pentru a-l putea răstigni

pe tavanul cerului,

pe cerul viselor noastre,

unde așezam stelele

seară de seară,

de șoapta ta,

de mângâierea și privirea ta,

de luna noastră zâmbitoare

și de cea plină de noi.

Mi-e șoapta obosită de dor,

razele soarelui adormite 

de ger,

mi-e liniștea zguduită de

avalanșa de suspine

coapte, aburinde,

nemăsurate.

Simt că-mi pierd pământul

de sub cap,

câștig cerul 

deasupra norilor,

îmi agăț raze firave în plete,

zămislindu-te din nou

și din nou

până în ultima zi 

a omenirii.

Vreau să-ți scriu

Vreau să-ţi scriu
fără cerneală,
fără lacrimi sau peniță,
fără dor, fără culoare,
fără vis și suferință,
fără ploi torențiale,
fără cerul plin de nori,

vreau să-ţi scriu pe toamna asta
ce m-alungă spre ninsori,
și din frunza ruginită,
care m-a îngenunchiat,
vreau să-ţi împletesc speranțe,
și pe tot ce n-am visat.

Vreau să-ţi scriu despre tăcere,
despre chinuri și blestem,
despre Iad, despre durere,
vreau să-ţi picur, să te chem.

Vreau din bezna asta deasă
drumul pur să îl pășesc,
să te-ntorci din nou acasă,
vreau să-ţi spun că te iubesc!

Printre ninsori

Zadarnic jur că-mi este dor de tine,
Zadarnic te implor să îmi răspunzi
Tu nu mă crezi, sau poate te simți bine
De mine-n veci să fugi, să te ascunzi. 

Mi-e drumul greu, inima mi-e pustie,
Iarna îmi bate-n ușă, cum o știi,
Eu mă retrag mereu în poezie
Și te aștept ca de-obicei să vii. 

Zadarnic șanțuri mi-au brăzdat obrazul,
Zadarnic lacrimile-mi sunt surori,
Petrec la masa unde-a plâns necazul,
Așteptând să revii, printre ninsori.