Cu Dumnezeu mână-n mână

Mulți cred că am mintea-n pantă,
că visez ca toți poeții,
că sunt foarte arogantă,
luptându-mă cu nămeții
de iubire și de dor...

Unii cred că-mi este teamă
adevărul să-l rostesc,
habar nu au cum mă cheamă,
pe care lume trăiesc,
nici cu ce aripă zbor.

Se-mbulzesc, să mă răsfețe,
la-nceput, pe limba lor,
însă au atâtea fețe...
încât aleg doar să zbor
în ciuda lichelelor.

Cu Dumnezeu mână-n mână,
n-am cum să mă rătăcesc,
printre nori, din stele-n lună,
pot oricând să despletesc
versul meu, răscolitor.

Resemnare

Am vrut să-ți scriu ceva cât o scânteie 

 Dar am sclipit o clipă și-am uitat, 

M-am tot gândit, dar n-am nicio idee

 Ce-am vrut să-ți spun, deși e-adevărat. 

 Am vrut să-ți spun că lumea se sfârșește 

 Dar aș minți, și-ar fi mare păcat, 

Că sufletul meu nu te mai dorește, 

 Nici asta nu-i deloc adevărat.

 Am vrut să-ți spun o vorbă, numai una,

Nu am avut cui să i-o mai rostesc,

Tu știi prea bine că urăsc minciuna

Și doar cu tine pot să mai zâmbesc. 

Am vrut să-ți spun c-am devenit scânteie 

Că te-am ascuns în zorii următori, 

Dar vezi tu, eu nu am nicio idee

 De voi putea să trag atâtea sfori.

Nu am prea multe pile-n catedrale,

Nici printre doctori nu m-am infiltrat,

Ei sunt prea sus, eu curg mereu la vale,

Cu sufletul, de lacrimi, amputat.

Am vrut să-ți spun două cuvinte parcă

Dar ți le-am repetat de mii de ori,

Încât acum sunt singură pe-o barcă,

O lacrimă zvântată de culori.

De ce mi-aș pierde timpul cu istorii

Care de care mai ieșite din comun

Când orice-aș face, nu te dau uitării,
Doar - te aștept - ... atât voiam să-ți spun. 

Înţepător

Mă înţeapă inima,
de fapt ceea ce a mai rămas din ea,
și sufletul îmi colindă
printre frunzele rugite,
crengile abătute,
sau cam așa ceva… 

nu mai știu ce zbor,
nu mai zbor colindând,
nu mă mai abat printre crengi,
ruginesc ca și fierul lăsat la îndemâna
inimilor sfâșiate.

  Înțeapă ceva,
nu mai știu ce,
poate că sunt doar o părere
de rău.
Sau poate că nu.
Poate că doar atât a mai rămas din mine.
Un ac.

Scrisoarea mea pentru Moș Crăciun

Moș Crăciune te-aș ruga
de ai timp, din partea mea
să treci pe la cei sărmani,
să le urezi ,,La mulți ani!",
pace, multă sănătate,
pâine, apă și dreptate!
Cer senin și calde seri,
flori de crin și primăveri
parfumate cu iubire
și cu multă fericire! 

Celor ce n-au loc de mine,
lângă felia de pâine,
să le pui și-o prăjitură
să li se topească-n gură
exact când mă vor lovi...
Moșule, nu-i gârbovi
că de asta se ocupă
viaţa, le va pune-n cupă
câte-un strop de apă chioară,
spune-le viaţă ușoară,
fericire, sănătate
și iubire cât încape!
Să fie din partea mea...
și... mai du-le și-o cafea. 

Celor care m-au lovit,
de zeci de ori, m-au mințit,
crezându-mă fără minte...
Moșule, să iei aminte
ce le transmiți de la mine...
eu le doresc numai bine,
limuzine, sărbători,
fericire, pace, flori,
toate câte au visat,
să primească,... îndesat
să le fie buzunarul,
să nu cunoască amarul,
să le urezi sănătate
și... două minciuni sfruntate.
Care-s alea? Moș Crăciun,
Tu, care ești așa bun,
spune-le că-n ger cumplit
darul mi s-a-nzâpezit. 

Celorlalți să le urezi
ceea ce nici tu nu crezi
că cineva și-ar dori...
Iubire... nu pentru-o zi
ci pentru o viață-ntreagă...!
Sigur o porți în desagă,
de aceea nu-nflorește
și tot omul se rănește
în loc sufletul să-și ţeasă
numai cu iubire-aleasă!
Iar în anul care vine
zile de iubire pline
să aibă tot muritorul,
nimeni să nu ducă dorul
pe care-l adăpostesc...
Moș Crăciune-ţi mulțumesc! 

Înger de zăpadă

 

 

 

 

Îmi e așa de teamă iarna,
 totul e de-o singură culoare,
lacrimile-mi sunt identice,
amintirile-s incolore,
urmele pașilor tăi... albesc.

Nu e nevoie să deschid umbrela,
 mă pot ascunde de stele,
îmbrăcată în dorul tău,
undeva, oriunde, totul e alb,
iar eu ning...

Ning cu poeme,
cu crengi de brad, cu ceață și ger,
cu colinde, cu singurătate...
cu șoapte pierdute-n zadar,
suspinând,
implorând culoare
ning cu nămeți vineți de frig.

Ning
brodând bulgări de zăpadă
la poarta iernii
care mă înspăimântă.

Deszăpezirea
nu o poți face decât tu,
îngerul meu de zăpadă.
Ninge-mă!

La picioarele lacrimilor

 

 

 

Spune-mi că vei fi aici când
voi împrumuta în grabă
aripile porumbeilor,
când voi împleti amintirile de ieri
cu cele de mâine și
mă voi topi la pieptul tău
ca un vis.

Spune-mi că n-ai să mă lași
pradă zorilor înghețați,
strivită de singurătate,
înjosită de șinele căilor ferate.

Spune-mi că vom avea
zborul nostru,
scena noastră,
lacrimile noastre
verzi
și albe.

Spune-mi că încă
nu e timpul pierdut,
că mâine
îmi vei descrie zilele
și nopțile care vor urma.

Spune-mi că noi
vom aduce la mal
tot ceea ce s-a rătăcit în larg,
toate iubirile pierdute,
toate lacrimile care-au condimentat
marea și oceanul,
toate stelele care s-au sinucis
aruncându-se în mare
ca mine la picioarele lacrimilor.

Minte-mă pentru prima
și ultima dată,
așa cum eu te mint mereu
că te voi uita,
cândva!

Hărăziți doar mie

Sunt verzi,
vă spun cu mâinile pe suflet,
cu mâinile pe soare
și pe cer...

sunt verzi
ca iarba--nrourată-n cântec,
în leagăn de splendoare
și mister.

sunt verzi
așa cum n-am putut găsi
în  lumea asta plină
de-ntuneric

sunt verzi,
exact așa cum nu-i poți părăsi
când ei ți-au dat lumină,
pic cu pic.

sunt verzi,
așa cum n-am să pot descrie
în vis de dragoste
multicolor.

sunt verzi,
vă jur, dar hărăziți doar mie
o simplă pacoste,
ce îi ador.

Vise, volum de versuri al poetei Dorina Rodu

 

                Azi am primit o carte, prin poștă. O carte pline de vise,  vise finisate de un suflet de înger, așternute de mâna unui înger, cu mult suflet, multă migală și iubire. O așteptam de ceva timp, dar... voi știți foarte bine cum se fac transporturile în țara noastră, nu e cazul să deviem de la subiect. Ei bine, am luat cartea de la poștă, am anunțat scriitoarea că am primit-o și...
              Cel mai bine mă pot cufunda în brațele filelor unor cărți atunci când călătoresc cu metroul, așa că am coborât în pasaj cu cartea deschisă. Am călătorit doisprezece stații, dus-întors, timp în care am savurat fiecare vers, fiecare poem, pagină... din scoarță în scoarță, cum s-ar spune.  Citeam, citeam și simțeam cum aripile îmi cresc, una câte una, cum mă înconjurau sute, mii, milioane de fluturi, care-mi sărutau sufletul și trupul, ușor, foarte ușor, (contra trenului care urla cu groaza vitezei), un dans pe care numai noi, cei îndrăgostiși de poezie, și fluturii, îl cunoaștem, un dans divin pe care-l puteți trăi citind volumul de poeme ''Vise'', al poetei Dorina Rodu. Razele soarelui răzbeau prin tunelul metroului care se grăbea să ajungă la destinație, să ducă sutele de călători la casele lor, sau cine știe unde... însă toți acei călători care îmi erau alături, mulți cufundați în telefoane, nu vor știi niciodată că eu i-am perceput pe toți niște fluturi albi-albaști.
                  Citind cartea domnișoarei Rodu Dorina, chipul îmi zâmbea, sufletul îmi dansa, fluturii îmi observau zâmbetul care îmi înflorise pe chip. Nu mai călătoream într-un tren plin de roboți absorbiți de facebook. Făceam dragoste cu versul deschis, cu inima dansând de fericire că iubirea încă nu a dispărut, că versul se mai scrie încă. Zburdam într-o lume care ne vrea fără suflet. O lume rece ca iarna siberiană. Suntem oameni, iubim, zâmbim, dansăm, respirăm, visăm... încă visăm... Opriți-vă din lehamitea spre care alergați! Opriți-vă din orbire! Iubiți! Suspinați de dor! Mângâiați sufletul cu o petală de trandafir, o aripă de fluture sau cu un fulg de păpădie. Asta am simțit eu citind cartea poetei Dorina Rodu. Citiți-o și voi, nu veți regreta, vă asigur!
                   Țin să-i mulțumesc pentru seara asta de vis! Dumnezeu să te binecuvânteze, pui de român cu suflet eminescian!

Să pot zbura

Am să m-agăţ de tot ce mă-nconjoară
Să pot păși numai cu tine-n gând,
N-am de ales, ești singura comoară
Care m-ajută să zâmbesc plângând. 

Am să m-agăţ chiar și de frunza moartă,
De visele ce nu le-am împlinit,
De lună chiar, de stele, zori, de soartă,
De tot ce-nseamnă noi, de asfinţit. 

Am să m-agăţ de lacrima brodată
În ziua când ai hotărât să pleci
Fără să știi de voi putea vreodată
Să traversez oceane de dor, reci. 

Așa voi izbuti să-ţi mângâi clipa,
Sub greutatea anilor pusti,
Păstrându-mi neştirbită-n zbor aripa,
Cândva, spre tine, să mă pot năpusti.

Eu am murit și-am înviat prin tine

Te-ntrebi acum dacă mi-aduc aminte
Glasul pe care nu l-am auzit
De patru ani, dar îl păstrez în minte
La loc de cinste, cel mai chibzuit.

Nu te-ai gândit de câte nopți sunt plină,
De câte zile supraviețuiesc,
De câte clipe mor fără de vină
Și cât mă sting pentru că te iubesc.

Eu am murit de-atâtea ori iubite
Încât o moarte-n plus nici nu contează,
Aș fi trăit, dar nu-mi aduc aminte
Cum să clipesc, iar asta dăunează.

Eu am murit dând zborul meu pe fluturi,
Și lacrimi ploilor torențiale,
Mi-aș fi dorit, firește, să te bucuri
Ținând la piept fiorul vieții tale.

M-am întrupat din lacrimi și suspine
Și-am învățat din nou să te iubesc
Mai mult decât știai, pe culmi alpine,
Din motiv unic, supraomenesc.

M-am întrupat din dor și depărtare
Și-am învățat să te păstrez cu grijă,
Deși sufletul încă mă mai doare
Ca și când am în inimă o schijă.

Eu am murit de-atâtea ori iubite,
Încât o moarte-n plus ar fi o glumă
Ce s-a născut când mi-am adus aminte
Că numai Dumnezeu poate s-o spună.

Eu am murit și-am înviat cu tine
Purtându-ţi dorul fără de măsură
Te-am îmbrăcat și dezbrăcat, în fine,
Cu dragoste, speranță, vis și ură.