Femeia ce te iubește

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Sunt suflet de femeie
Scăldat în poezie,
Sunt rază și scânteie
În seara cea târzie.

Sunt suflet de poet
În trup lovit de viaţă
Mai crunt sau mai discret,
De ploi, furtuni și gheață.

Sunt doar un visător,
Prin lume rătăcesc,
Învesmântată-n dor
Iubire dăruiesc.

Sunt sufletul ce tânjește
Doar dup-a ta sărutare,
Femeia ce te iubește
Zi de zi, la disperare!

Ochii tăi de-un verde crud

Ai apărut pe-această lume
Să-mi dai tot ce-aveai mai curat,
De nicăieri, aș putea spune
M-ai vrăjit când m-ai sărutat,
M-ai legănat cu-al tău sărut
Și stelele le-ai revărsat
Din miez de noapte-n așternut
Cu-al tău sărut la noi în pat.
Privindu-ți ochii neîncetat,
Pluteam spre Luna ce părea,
Pletele când ți-am dezmierdat,
Că-a coborât în palma mea
Sărutul divin să-l privească,
Pe chipul nostru visător,
Argintul ei să își golească
Și-apoi... condusă de un nor
Să se întoarcă printre stele,
Ca ochii tăi să lumineze,
Să le picteze-n acuarele,
Și-un verde-crud lin să așeze
Peste o lume de culoare,
Peste o lume de povești
Plină doar cu-a ta sărutare,
Cu-ai tăi ochi verzi ce mă vrăjesti.