Eminescu îmi zâmbeşte

În oraşu-n care plouă

De trei ori pe săptămână

Iar cocoşul face ouă

Cu brânză şi cu smântână,

Unde moara e stricată,

Porumbul nemăcinat

Mămăliga-i afumată

Şi tuciul necurăţat,

Unde gropile-s în floare,

Căinii cu covrigii-n coadă...

Unde banca e datoare

S-arunce toţi banii-n stradă,

Piţigoiul să-şi ascută

Zilnic, ghearele tocite...

Bibilica cea tăcută

S-a apucat să recite

 Câte-o strofă, câte două 

Din Luceafărul cel lung....

În oraşu-n care plouă,

Unde credeaţi c-am s-ajung?

Eminescu, de pe boltă

Urmăreşte zâmbitor

Cu-o privire dezinvoltă

De imens nemuritor,

Ne şopteşte câteodată,
Zâmbindu-ne-n colţul gurii,
"Rima este demodată?
Are gustul tastaturii,
Fiindcă totul s-a schimbat,
Viaţa trece ca un val,
Poetu-i născut în pat
Dar, în patul de spital.
El nu doarme-n nicio seară,
Găseşte mereu ceva
Să scrie, din inimioară,
Oricât de mult ar ploua"