Pe linia vieții

Păzeam ușa clipelor,
întredeschisă,
am țuguiat buzele și-am intrat
pe sub ea
cu un zâmbet.

Soneria mi-a astupat urechile
cu frunzele toamnei ce urma
să vină din rărunchiurile
verilor sfrijite, crăpate.

Pragul s-a încăpățânat
să adoarmă
și-a lăsat miezul nopții
să se strecoare
din căușul palmei
pe linia vieții.

Un singur fir de ață
se mai roagă de cer
să lase stelele exact în același loc,
să mă păzească.

Curcubeu triunghiular

 

 

 

 

Am cunoscut odată
un pui de mohair,
pufos și cald la suflet,
dulce... ca un copil
în pragul dimineții,
când razele prind viață.

Când lacrima se pierde-n
roșu de catifea,
când versul meu ajunge
pân'la inimi zdrobite.

Când visul se îngână
cu geana libertății,
când pășeam mână-n mână
topind urmele gheții...

Am întâlnit mireasma
ploilor de sărut
pe vise, gând, pe struguri,
pe nalbe și cuvânt.

Nicicând n-am priceput
de ce și-a pus tăcerea
în gheara nopții crude
și-a dezrobit durerea.

De ce nu mă aude
cum curg,
și mă deșiră ca pe un
curcubeu triunghiular,
se miră de ce sunt eu... și eu
mă strecor printre rânduri
să-i împletesc speranțe...

Un pui dospit de vreme
sub aripa aprinsă,
de la un timp se teme,
crezându-mă învinsă,
c-aș putea într-o doară
trupul să i-l deșir...

Timpu-n lacrimi măsoară
clipele de delir
și slova-mi neînțeleasă
de puii tricotaţi
din lână deșirată...

Treziţi-vă curați
și vrednici de iubire,
treziți-vă-n pruncie
când ura-i invalidă
faceți economie
de lacrima toridă...!

Când ploaia nu atinge

 

 

 

 

Sunt clipe când ploaia sărută fereastra,
cea care odată-ţi privea chipul pur,
sunt clipe când versul adoarme în glastra
ce-mi fură seninul de jur împrejur.

Istorii pierdute pe frunza iubirii
din care rugina mai murmură-n van
sub norii albaştrii sortiţi nemuririi,
poeme pierdute în larg de ocean.

Sunt seri când absenţa iubirii mă arde,
când flăcări de dor mă cuprind neîncetat
sub stropii de ploaie ce cad miliarde
pe sufletul fraged şi însingurat.

Păşesc fără vrere pe străzi pustiite
durerea mă poartă dansând prin destin,
îmi eşti pe vecie în suflet şi-n minte
deşi mor de-a pururi, zâmbind mai puţin.

Sunt umbre născute din ploaia trecută
pe care doar noi fericiţi le-am distinge,
această legendă oglinda sărută,
sunt clipe când ploaia nu mă mai atinge.

 

 

 

 

 

 

 

O felie din noi

 

 

 

 

 

Am distribuit lumii
o felie din noi,
s-o disece,
măsoare,
umezească-n lacrima dimineții,
usuce cu ultimul fior,
s-o îndulcească în bătăile
inimilor însetate de dragoste.

Am știrbit așteptările
celor ce nu pot
mișca un pai.

Am trimis o scrisoare deschisă
la suflet spre inimile
care mai recunosc
iubirea de departe.

De acum ne vor cunoaște,
recunoaște,
mira și răsfoi paginile
una câte una.

O altă virgulă se așează ușor
peste netezimea filei.
Versul s-a împiedicat
de o șoaptă rostită cu nesaț.

Dezgrop ziua de mâine
să-ți pot arăta
zorii sidefii.

Simt migala ta pe umeri,
căldura șoaptelor tale
îmi sărută ceafa
a mulțumire.

Trăiesc. 

Pamflet de plictiseală

Toată vara aștept ploaia
De caniculă să-mi scape
Sufletul, și vâlvătaia
De lene, s-o stingă-n ape.

Toamna vine prea grăbită
Peste noi cu ploi și vânt.
Ce mă fac, nu-s pregătită
Decât de somn și de cânt.

Fulgi de nea răzleți ne-ngheaţă
Nasul și picioarele,
Asta nu mai este viață,
Dacă nu văd soarele...

Floricele, muguri mici...
Toate-au invadat câmpia...
Primăvară...vin' aici
Să ne salvezi România...

Dorm cuprins de-o mahmureală
Care nu se mai sfârșește,
Îmi place să fiu de fală
De aceea... dorm regește...

 

 

 

 

Sărut de noapte bună

Te-am sărutat aseară, de plecare
și de venire, peste munți și văi,
m-ai mângâiat tăcut știind cât doare
pasul bătut pe cele două căi.

Cerneala adormită-n eprubete
și-a limpezit cu-o lacrimă culoarea,
la pieptul tău m-am cuibărit cu sete,
ai dezghețat iubirea și splendoarea.

Triumfători ne vom așterne clipa,
chiar dacă depărtarea ne apasă,
ne vom atinge țelul cu aripa
și amândoi ne vom întoarce-acasă.

Supraviețuiesc

Ieri te-am visat, erai la colț de stradă,

Îngândurată am pășit spre tine

Fără ca lumea, rece, să mă vadă

Și să mă-ntrebe cât îmi e de bine.

Tu știi mai bine decât toți, se pare,

Ce simte-o mamă când își pierde fiul,

Chiar dacă mă-ocrotești din depărtare

Eu nu mai pot să-ți mai închid sicriul.

Oriunde merg, în lumea asta rece,

Te port cu mine, fără de hotar,

Dorul de tine arde, nu îmi trece

Nici dacă aș primi un Univers în dar.

Mulți își găsesc în mine alinare,

Mulți mă lovesc crezând că sunt firavă,

Pe mine, însă, lacrimile-amare

M-au întărit, nu m-au făcut otravă.

Tu ai plecat de patru ani copile

Să-ți construiești în ceruri adăpost,

Erai un brad, cu încă multe zile,

Plecarea ta mi-a răpit tot ce-am fost.

Nici nu mai știu dacă mai sunt pe lume,

Nici nu mai știu dacă mă prăpădesc,

Zâmbesc, i-adevărat, chiar spun și glume,

Dar fără tine... supraviețuiesc. 

În miezul verii

 

 

 

Zadarnic încerc să explic
unei furnici
cât poate produce mușuroiul
contemplând nimicul...

Noroiul se naște mai întâi în suflet,
apoi în albastru...
nimicind nenumărate candelabre
atârnate de cer.

Privește! Mi-e inima îndurerată de ger
în miezul verii.
Nu trebuie decât să
deschizi ochii. Privește!

Totul prinde formă
după pleoapele tale...
Dumnezeu ne-a dat trandafirii
să-l putem iubi printre spini.

Tu dormi în ciuda zilelor pe care
le-ai primit drept recompensă
pentru zgomotul pe care-l lași
în urma ta. 

Mi-e dor de tine, țara mea!

Mi-e dor de tine, țara mea bogată

Deși nu am prea mult de când respir

Aer nemțesc și slova lor... ciudată,

Mi-e dor să-ți rup spinul de trandafir.

Aici nici teiul nu miroase-a floare,

Nici vara nu mai vine cum venea,

Aici leguma-i apă și culoare,

Mi-e dor de tine, țărișoara mea!

Mi-e dor de tine, țara mea iubită

Deși ai drumul încă plin de gropi,

Îți place să te târăști pedepsită

De hoți, corupți, pușcăriași și popi.

Aici nici noaptea nu se scaldă-n stele,

Nici lacrima nu-i lacrimă curată,

Aici te strig, în versurile mele:

Mi-e dor de tine, țara mea bogată!

poezia am scris-o în urmă cu o lună, când mă aflam în Ulm, Langenau, Germania.

Prima mea aterizare