Tu n-ai să ştii niciodată
De ce-am ochii uzi şi reci,
Inima îndurerată,
Deşi, mereu mă judeci.
Oricâte ţi-aş explica
Nu ai cum să mă-nţelegi,
Eu puteam doar exista,
Tu ai şansa să alegi.
Ca şi tine-n seri de vară,
Mă visam cândva pe-o stea,
Nu am crezut c-o să doară
Din zori, viaţa asta grea.
Nu ai cum, nici nu-ţi pretind
Să simţi ceea ce-am trăit,
Totuşi, ca şi tine tind
Spre albastrul infinit.
Ca şi tine-n seri ploioase
Poate mă credeam o floare,
Însă visele frumoase
Nu au vrut să mă-nconjoare.
Ca şi tine-mi doream clipa
S-o trăiesc din plin, mereu,
Însă mi-am pansat aripa
Din mila lui Dumnezeu.
Pentru-a dărui suspine
Mult efort nu-i necesar,
Însă pentru a face-un bine
E nevoie de mult har.
Nu cer trudă, nici sudoare,
Nu-mi doresc să fiu povară,
Deşi sufletul mă doare,
Nu-mi doresc nicio comoară.
Nu cer să fiu răsfăţată,
Nu am sufletul avar,
Liniştea mult aşteptată
Ar fi mult visatul dar.
Nu îţi cer să mă urmezi,
Nici în lume nu te-alung,
Te implor să îmi urezi
Doar atât: să nu mai plâng.
Postări
De cate este capabil sufletul unei fiinte omenesti!
RăspundețiȘtergereDar parca unii dintre noi suferim prea mult in aceasta viata pamanteana!
Cu totii avem un destin si nu putem face nimic pentru a-l evita.
Citesc, recitesc poezia si imi vin in gind niste versuri frumoase:
"Nu-i cer nimic…
Şi totuşi, daca-ar vrea -
O, dac-ar vrea să-mi dea ce nu-i cer încă -
Ar face dintr-un lac o Marmara,
Şi dintr-un melc, un Sfinx săpat în stîncă.
Nu-i cer nimic…
Dar daca-ar fi să-i cer
Ce-aş vrea să am şi ce-ar putea să-mi dea,
Aş picura-ntr-o cupă cu eter
Morfină
Şi i-aş cere-apoi aşa:
Dă-mi tot ce crezi că nu se poate da,
Dă-mi calmul blond al soarelui polar,
Dă-mi primul crepuscul pe Golgota
Şi primul armistiţiu planetar.
Dă-mi paradoxul frumuseţii tale,
Dă-mi prorocirea viselor rebele,
Dă-mi resemnarea strofelor banale
Şi controversa versurilor mele.
Dă-mi A.B.C. al vieţii subterane,
Dă-mi simfonia flautelor mute,
Dă-mi tălmăcirea buzelor profane
Şi rebusul icoanelor tăcute.
Dă-mi preţul primei victime-a femeii,
Dă-mi simbolul opalului şi-agatei,
Dă-mi ritmu-nveninat al Salomeii
Şi tusea-n fa minor a Traviatei.
Dă-mi Spleen-ul călătorilor pe apă,
Dă-mi spectrul verde-al zilelor de-apoi,
Dă-mi gravitatea morţilor spre groapă
Şi comicul funebrului convoi.
Dă-mi tot ce-n prima clipă risipeşti,
Şi tot ce-n clipa ultimă aduni.
Dă-mi fastul siluetelor regeşti
Şi perspectiva casei de nebuni…
Nu-i cer nimic.
Şi totuşi, daca-ar vrea -
O, daca-ar vrea să-mi dea ce nu-i cer încă! -
Ar face dintr-un lac o Marmara
Şi dintr-un melc, un Sfinx săpat în stîncă."
A fost inconfundabila poezie, Romanta policroma, a lui Ion Minulescu.
Sa nu iti pierzi increderea niciodata, candva vei fi fericita, iar eu ti-o doresc cat mai repede!
Va multumesc din suflet! Foarte frumoasa poezia, chiar nu o citisem, e minunata... poezia mea s-a "nascut" in urma unor evenimente. Chiar daca cineva isi imagineaza ca Minulescu m-a inspirat vreun pic, se inseala. Eu am trait aceste clipe... destul de reci, de crude... Nu-i usor sa fii judecat tocmai de cine nu te-ai fi asteptat vreodata.
RăspundețiȘtergereVa multumesc inca odata domnule Victor!