Un singur subiect

Eu nu mai vreau să știu că ești departe,
tu nici nu ești plecat de ani întregi, 
te simt aici, în versul meu și-n carte,
mereu prezent, cândva ai să-nțelegi
că-n lumea asta nu noi stabilim
ilustrul mâine cât e de perfect,
oricâte voci m-ar lovi, e sublim
să știi că ești un singur subiect.

Eu nu te-am părăsit nicio secundă,
deși am încercat să te ascund,
dar amintirea ta viața-mi inundă
sub cerul ăsta palid,  muribund...
ți-am pus o stea la capăt de-ntuneric
să mă citești când dorul te va duce
pe-aleea unde-n dansul meu feeric
mi-am mistuit sufletul la răscruce.

Mi-am pus o mască pentr-o dimineață
crezând că voi putea s-o stăpânesc,
că-n jocul lacrimilor de pe față
voi înnoda un drum nepământesc,
voi pune lacăt gândurilor albe 
și nopțile-mi vor fi fără sfârșit
că tu mă vei conduce către salbe
de stele verzi din ochii ce-am iubit.  

Ai să-nțelegi cât de real mi-e dorul,
că fără tine totul e nimic,
că-naripată sunt, dar tu-mi ești zborul
și-orice-aș grăi, tu știi ce vreau să zic...
cum supraviețuiesc fără de cer, 
cum alung vârful muntelui spre infinit, 
cum zbor în largul mărilor stingher, 
nu voi muri, dar totul e cumplit.

Vine sfârșitul

La un strop de vișinată,

și ciorba pe aragaz

mă gândesc cum s-o fac lată

să v-o tot fac în necaz,

și v-anunț așa cu foc

ca să vă iau piuitul,

că nu mai aveți noroc,

de mâine vine sfârșitul.

Să nu cumva să v-opriți

ca și caii la răscruce

anunțul distribuiți

să vedem unde ajunge...?!?!

eu l-am scris în graba mare

că n-am timp să mai gândesc,

v-am spus că fac de mâncare

după... vreau să m-odihnesc!

Ce te miri așa măi frate?

tu nu vezi ce se întâmplă?

unii-n față, alții-n spate,

ceilalți, ca păduchii-n tâmplă

se înghesuie, se-agită

de parcă n-ar avea loc

nici pe sobă, nici pe plită...

oameni fără de cojoc...

Mâine, după cum se știe

vine încă un sfârșit...

ce te miri așa bădie

încă nu ai share-uit? 

vestea-i tragică oricum,

timpul n-ai cum să-l oprești

Septembrie-i dus de-acum

mâine doar... și-apoi zâmbești.

Un alt strop de proză

               Iubirea pe care mi-o descria el semăna cu... hârtia neagră, mototolită, boțită mai bine zis, pe care o îndesam în botine când nu le mai purtam, să nu se mototolească și ele peste vară... Acea hârtie, un bulgăre negru de nimic, folositor sau nu, peste care nu pot băga nici măcar laba piciorului, se descria ca fiind ceva fără de care nu voi putea supraviețui deoarece... devenisem masochistă și nu mai aveam timp să mă mai iubesc pentru că... iubeam și... trebuia să-mi fie de ajuns. 
            Iubirea lui semăna cu un kg de fructe pe care le cumperi dar nu le împarți cu nimeni. Le speli sau nu, le mesteci sau nu, fierbi sau nu… la un moment dat, devin fecale, nu gem. Nici măcar compot, deoarece compotul nu-i făcea bine nici în zilele când zăcea în pat, țintuit de o criză de bilă... tratată cu două, trei pastile de colebil, patru, cinci aspirine și un paracetamol, sau un furazolidon, depinde de la caz la caz... (el le știa cel mai bine, eu nu mai iau pastile de mult și nu mă interesează cu ce se ocupa industria farmaceutică), toate înghițite pe rând cu câte un pahar de bere. Paharul păstrat mereu în frigider, la rece, ca nu cumva să-l zbârnâie vreo muscă... poate chiar una care venea în excursie din curte unde bântuise fecalele lui Aris, câinele Dianei, chiriașa de la apartamentul 1, care transformase curtea într-un wc și din această pricină telefonul lui iubit, era plin de poze cu fecalele lui Aris... așteptând într-un folder ca google-ul să-l premieze probabil pentru cele mai multe poze cu rahat de câine pe milimetru pătrat din istoria Cotroceni-ului.  
          Iubirea lui răsuna mai ales atunci când încercam să-i  explic că nu mereu are dreptate, deși, sincer, niciodată nu avea, dar îl mai lăsam uneori să creadă că are, să se bucure și el încă un pic de ceva inexistent. Mereu mă făcea nebună, mereu spunea că a avut dreptate cel care a spus că poeții sunt nebuni, numai că el și-a dat seama foarte târziu...  poate prea târziu. 
          Iubirea lui, cea care exista numai în fața vecinilor și a cunoscuților, cea mai valoroasă comoară pe care o purta cu el peste tot, dar nu și acasă, pentru că o uita pe scară, în fața ușii de la intrare, sau poate o ascundea în tomberoanele din curte, se topea în paharele care nu se mai opreau... pahare care își scoteau aerul din ele începând de pe la orele două din noapte și terminându-se doar atunci când îl lua somnul. 
          Nici nu e un caz izolat... sunt așa de mulți identici sau asemănători care nu vor recunoaște niciodată că sunt alcoolici... Am încercat, jur că am încercat să-l înțeleg, să-i explic cu frumosul că nu cred că stă scris undeva că pastilele se iau cu bere. Am încercat să-i sensibilizez papilele gustative cu dulciuri, cu diferite feluri de mâncare, pe care le lăuda trei ore după ce le mânca, dar erau zile întregi când nu se atingea de nimic... ba da, se atingea de pahar... nu doar de unul, de mai multe, de sticlă, nu, nu doar de una... de trei... da, trei sticle de doi litri și jumătate. Nu știu unde intrau, nu știu când le golea.... avea destul timp... căcălău... cum repeta el după ce a auzit-o pe vecina Diana spunând, probabil fiind mai mult ca sigură că el o asculta la fereastră, curierului care i-a adus frigiderul... "Am bani căcălău pe card"... iar el repeta asta de zeci de ori pe zi... făcându-mi capul calendar... din iubire... 
          Iubirea nu va însemna niciodată ceva care se transformă, își pierde din proprietăți, aduce dureri, îngrădiri, lacrimi... nopți nedormite, zile fără hrană,... clipe fără suflet, lacrimi irosite fără număr..
            
          IUBIREA este sentimentul pe care Dumnezeu ni-l oferă când ne naștem. Ne iubim din naștere părinții, bunicii, frații, surorile. Probabil și vecinii sau nașii. Mai târziu învățătoarea… apoi colega sau colegul care ne-a împrumutat un pix. În adolescentă iubirea aduce Împlinire, sex și zâmbet, al tău sau al copiilor pe care i-ai dăruit sau ți-au fost dăruiți. La maturitate iubirea trebuie să aducă respect, încredere și speranță. Nimic nu funcționează cu nimic, una fără alta nici atât. Decât jumătăți de măsură, mai bine două întreguri. Iar dacă unul din ele îl strivește pe celălalt pretinzând că îl iubește… întregul nu-și are rostul. Păcat de timpul pierdut...

Un strop de proză

"Devin nimic într-un nimic pe care numai nimicu-l poate nimici"... mi-am spus la doar o săptămână după ce l-am iertat pe ucigașul visurilor mele… și ce curat visam, nici nu vă imaginați, atât de curat încât soarele-mi zâmbea zilnic împletindu-mi drum prin ploi. Stelele-mi mângâiau sufletu' limpezindu-mi amărăciunea în care mă rătăcisem cu ceva vreme în urmă. Bineînțeles că nu mă așteptam ca nimicu' să înțeleagă ce am vrut să spun despre el… Într-o zi chiar mi-a înjurat, cum s-a priceput mai bine, singurul suflet pe care-l mai am, îl port și îl voi purta toată viața în piept, cel care niciodată nu mi-a promis că nu mă va otrăvi, ca după scurt timp să o facă, pentru că niciodată nu a avut otravă ascunsă sub pardesiu, cel care niciodată nu mi-a promis ceva, dar mereu îmi făcea surprize, și nu oricum, ci din cele din care eu puteam da naștere unui alt volum de versuri… cu care să ung sufletul cititorului.

Criminalul meu de vise, vers și suflet îmi lua zilnic clipele, minutele, orele, aerul, apa, ba nu, apa nu, pentru că nu-i plăcea apa, deși mai gusta din când în când, se mai și spăla din când în când, mi le așeza una câte una, una după alta, în așa fel încât demnitatea mea să nu mai aibă de suferit pentru că… ceea ce nu va mai exista în scurt timp, nu va avea cum suferi.

L-am iertat atunci, uimind pe toți cei ce mă vor OM și mă știu OM de o viață, l-am iertat îngenunchiată fiind de învinuirile lui, de jignirile fără număr aduse în momentele cele mai de "soi", ale clipelor în care, de obicei OAMENII sărbătoresc primele zile sau primele nopți ale unei vieți noi… L-am iertat, deși, nu știu câte persoane ar ierta lauda, minciuna, trufia, ura, gelozia, otrava,... și încă vreo trei zeci de mii de defecte pe care nu le vedea niciodată de aceea pentru el toate acestea erau comportări firești. Nici măcar teama de singurătate nu i-au reținut comportările. Masca bărbatului care își protejează femeia s-a topit într-o noapte, în aceea noapte în care mila față de el a luat locul iubirii. Acea noapte pe care a transformat-o într-un coșmar ucigând cu un singur pumn viața din mine, trecutul, prezentul și inevitabil viitorul...

Azi îmi e milă de el, este doar un criminal de vise, îl iert, dar nu-l mai pot păstra în sufletul meu. Ce e mult strică, până și prea mult nimic strică. Devin nimic și nu e bine deloc. Încă mai am de scris... Încă sunt OM... chiar dacă nu locuiesc în buricul orașului, chiar dacă pentru modelarea mea nu și-au depus efortul câteva bone, zeci și zeci de educatori, profesori, părinți, neamuri... neam de neam, nu așa oricum... eu am fost trimisă pe pământ de Dumnezeu cu o cruce în spate, una în piept și alta în suflet, cu un dar pe care trebuie să-l dăruiesc la rândul meu, altfel devin NIMIC și nu vreau.

Regăsire

Mă pierdusem într-o bucată de piatră...
da, da, da!... de ce te miri atât?!?
de parcă nu ai mai fi întâlnit fire de nisip 
izvorând din șoapte de Lună
sau urlet de stâncă sub lespezi de nori...

Mă lungisem pe-o noapte încinsă,
pe stelele aprinse din mila Soarelui
care stătea să cadă de dor de pe cer
și-am ațipit într-un târziu 
spălându-mi noaptea cu tine...

Mi-am pătruns amintirile cu glasul tău
și sufletul mi l-am zdruncinat 
ca pe o stavilă îmbuibată cu lacrimi
din care ne hrăneam amândoi
de câte ori ne priveam în rărunchi. 

Și nici măcar nu am visat vreodată 
că norii noștri ne pot eticheta 
cu numele celor doi aștri...
și ne vor plimba razele 
dintr-o parte în cealaltă a nopților.

Nici măcar timpul nu s-a ocupat cu locul acela... 
ori locul nu-și mai ocupa timpul cu mine, 
sau invers, 
cine poate ști în ce loc mă pierd pe timp de furtună
sau în ce timp îmi inunzi trupul 
regăsindu-te așteptându-mă.

De ziua lui

Azi nu sunt, îmi cer iertare,
Dar nu pot… oricât aș vrea…
Durerea mea-i mult prea mare…
Azi sunt doar o… vreme rea.

Azi, doar pentru cel ce știe
Cum se ține-n frâu durerea
Într-o zi fără simbrie,
Sunt sunetul și tăcerea.

Azi mi-e zâmbetul strivit
Pe-o bucată de hârtie,
Gândul dus… unde-am greşit?
Vă rog să-mi spuneți și mie…!

Acum ceva timp… dădeam
Viață celui ce s-a dus…
Ce fericită eram?
Știe numai Cel de Sus.

Astăzi lacrimile-mi zbiară,
Tristețea mă ţine-n frâu,
Sunt o lacrimă amară
Rătăcită-n vers… un râu.

Voi putea

De-aș putea să zbor spre Lună
doar o clipă, un minut
sau spre Steaua ce apune
fiindcă nu a priceput
că-ntr-o noapte
prin fereastră
mi-am lăsat dorul să zboare
și de-atunci o viață-albastră
și-a luat nasul la purtare… 

De-aș putea să sărut palma
celor care mă lovesc,
să istorisesc de-a valma
versul prin care trăiesc
și seninul ce mi-aduce
clipele neosândite,
lacrima să se usuce
printre versuri adormite.

De-aș putea să zbor ca fulgii
iernilor ce s-au topit
să-mi pun șoaptele-n elogii
peste rânduri de granit,
să mă lepăd de dorința
de a mai zbura cândva…
mi-aș ascunde neputința
de-a dori făr-a zbura.

Descoperindu-mă

Mi-am propus așa de multe,
mi-am frânt aripa cu bună știință
de atâtea ori încât
versul mi-a curs
de-a lungul și de-a latul clipelor
lovindu-se de zmei, otrăvuri,
complici, perverși,
tirani neasemuiți, noroi,
mironosițe despletite-n
liniștea pe care-o așteptam
la capătul puterilor,
deoarece
capătul tunelului nu se mai ivise de mult,
șoapte de șerpi crescuți la sânul îmbujorat
în ciuda nesăbuinței cu care mă gratulasem,
autopedepsindu-mă din copilărie.

Mi-am propus să depășesc acele ceasornicului,
firele nisipului din miezul perlelor,
visele,
gândurile,
lespezile cu duritatea lor cu tot...

Mi-am promis că mă voi înălța spre fiecare
fir de cer din universul poeziei mele
și încovoia dorința din rărunchiul
sufletului pironit în durere,
spre a desluși cu binecuvântare
zorii acelor dimineți pe care
îi merit.

 Mi-am primit răsplata,
de-abia acum,
o simt, o ating, sărut, privesc
și mă minunez... ca într-o oglindă...

Oare de ce a trebuit să trăiesc așa de mult
fără a te cunoaște?
Și oare de ce spun că te-am găsit de-abia acum când,
de  fapt tu ești doar jumătatea mea...?!?

Ești ceea ce nu aș fi îndrăznit să-i cer
Domnului Dumnezeu,
pentru că nu aș fi crezut că existai pentru mine,
un eu în varianta masculină,
un suflet atât de asemănător
încât,
îmi este teamă să nu mă trezesc
din acest vis...

Deși tu spui că suntem adevăratul întreg.
Nici nu-mi mai amintesc dacă vreodată
mi-am spus rugăciunea implorând
mângâierea sufletului tău.

Acum Dumnezeu mi te-a trimis.
Totul este de partea noastră,
chiar și întunericul în care domnesc
cei ce ne urăsc.
Cum aș putea să nu-i mulțumesc
pentru că mă învață să mă iubesc iubindu-te ?

Cum?
Mă faci să înțeleg cine este cel mai important,
cine sunt, suntem și de ce existăm,
doar pentru a demonstra că încă mai există minuni.

Am dreptul de-a zâmbi

 

 

 

 

 

Am mușcat din nori cu versul, 

Mi-am pus viața la dospit

Și-am descoperit că-n mersul

Către ieri, m-am risipit. 

 

Am mușcat din depărtare, 

Drumul să-mi fie mai scurt,

Durerea să se strecoare

Ca o lacrimă, un furt.

 

Am clădit poem din stele

Și l-am pus la încolțit, 

Pentru lacrimile mele, 

Ce nu s-au mai înmulțit.

 

Am clădit o dimineață 

Dintr-un galben trandafir 

Și-am pornit în altă viață

Cu miros de tei și mir. 

 

Mi-am întins, a implorare,

Mâinile, spre cer senin

Și-am ales să mă-nconjoare

Dragostea fără suspin. 

 

Nopțile au dat năvală

Să-mi îngroape zorii-n ploi, 

Dar de-acum,  pe-această coală

Doar versul va fi-ntre noi. 

 

Pierdusem orice speranță,

Nici măcar nu mai visam 

Că va avea importanță 

Cerul spre care zburam.

 

Dumnezeu mi-a scos în cale,

Limpezindu-mi slăbiciunea, 

Căldura brațelor tale…

Și-a înfăptuit minunea.

 

De o viață, și mai bine, 

M-am rugat noapte și zi

Să te întâlnesc pe tine,

Să am dreptul de-a zâmbi.

 

Acum înțeleg trecutul

De ce-a fost așa hain,

Fiindcă--mi zidea așternutul

Cu tine, prins în destin.

 

 

Din lacrimă - o stâncă

Nici nu mai știu pe care parte cerul,
a ruginit de-atâtea ploi și vânt.
Nici n-am să-ncerc să deslușesc misterul
ce s-a desprins din lacrimă și cânt. 

Nici nu mai știu de ce se mai zidește
firescul ieri pe frunze de ferigă,
când drumu-acesta nu mă mai ferește
de nicio lacrimă ce-n mine strigă. 

Mi-e drumul greu, dar când mi-a fost mai bine?!?
Nici nu mai știu, nici nu mai vreau s-aud
ce va urma sub streașina ce ţine
loc de răscruce între Nord și Sud. 

Aș vrea să zbor, dar nu e vremea încă
la poalele tăcerii să vorbesc,
eu m-am născut din lacrimă - o stâncă,
și m-am zidit cu Cerul să răzbesc