Cu Eminescu-n suflet

Purtăm cu capul în pământ,
Firimitura de simbrie,
Tăiem câinilor frunze-n vânt
În dulcea noastră Românie.

Cu ce ne mestecă vecinii,
Ne hrănim, fără de efort,
Ne castrăm motanii şi câinii
Şi dăm iubirea la export.

Din standuri procurăm de toate
Şi ţoale şi dezamăgiri,
Surprize, suveniruri, date,
Diplome false, vagi iubiri...

Ştiri explozive şi nuanţe
Din cele mai sofisticate,
Diete, boli, extravaganţe,
Multe nimicuri ambalate.

Ni se dictează mereu pasul,
Cu ce să ne hrănim pământul,
De ce să învârtim compasul,
Să nu ne respectăm cuvântul...

Străbunii să-i uităm cu toată
Îndemânarea lor divină
De-a ne lăsa ţara curată...
O, dulce ţară... o, ruină!

Te-au părăsit licenţiaţii
Pentru un ban demn câştigat,
O ţară-n care guvernanţii
Nici verbu-a fi n-au conjugat.

O ţară-n care se ridică
Sânul siliconat în rang,
Şi-n tabloide se explică
Cum să ne furişăm pe gang.

Cum să plătim biruri pe valuri,
Din sărăcie, nedreptate,
Să ne înecăm exact la maluri
Cu porţia de cer în spate.

O, ţară plină de eroi,
Inestimabile comori,
Te laşi învinsă de gunoi
În loc să străluceşti în zori?

Pe Eminescu-l ai în suflet,
Pe Vlaicu-l porţi în orice zbor,
Enescu ne-a cuprins în cântec,
Românul e nemuritor!