Sunetul tăcerii mele

Sunetul tăcerii mele sparge zid antifonat,
Rupe lanţuri şi zăbrele imense, din fier forjat,
Sunetul tăcerii mele, clopotul îl răscoleşte,
Liniştea piere în flăcări, glasul pironit în cleşte,
Norul nu are putere lacrimile să-şi oprească,
Dezlegând din nou furtuna într-o goană nebunească,
Suflet amuţit pe veci, nu are cum să salveze,
Vasul naufragiat ce visa să acosteze
Pe ţărmul fără meduze, pe o plajă luminată,
Nu a nimerit cuvântul potrivit de astă dată.
N-a expus nimic fantastic, demn de a fi luat în seamă,
O iubire fără margini, neştiută, e o dramă!
O iubire ca a noastră, n-are cum să se confunde,
Peste veacuri vreau s-ajungă, Universul să inunde,
Să contamineze cerul şi pământul într-o seară,
Lacrimile neputinţei de-a fi oameni, să dispară.
Să demonstrăm că se poate, încă, să mai dăruim
Dragoste nemuritoare, chiar de nu ştim s-o rostim.
Din cochilia tăcerii voi transpune în cuvinte
Scrise cu lacrimi de sânge, povestea iubirii sfinte,
Va dăinui peste veacuri, picurând candid culoare
Peste sufletele triste, iubind fără încetare.