Incredibil

Acum, când cerul mi-a zâmbit, în fine,
Când viața-n verde crud s-a colorat,
Acum, când totul curge de la sine,
Mă-ntreb ca un nebun... e-adevărat?

Oare-am primit a doua șansă-n viață?
Oare-am deschis un lacăt fără cheie?
E prea târziu să fie dimineață,
Și totuși zbor, zbor prin Calea Lactee.

Așezăm stelele după tiparul
Pe care numai noi l-am modelat,
În așa fel încât întreg amarul
Acestei lumi, instant, s-a vindecat.

Am așteptat atât amar de vreme
Să-mi sărut leul meu plin de iubire,
De-acum numai de stele mă pot teme
Deși, și ele plâng de fericire.

Umbrele veșniciei

Când dospește depărtarea
șoapte calde de iubire,
deși încercase zarea
să ne-alunge în pieire,

Când istoria repetă
clipe albe de alint,
lespezi reci din eprubetă
m-acuză de tot ce simt.

Când destinul îmi aduce
umbre ale veșniciei,
cuvânt pur, firav și dulce,
las versul pradă hârtiei.

Când în mine înflorește
dorința unui sărut,
lumea toată mă uimește.
Tu de unde-ai apărut?

Te doream de când sunt stele,
și speranțe la zenit,
acum în brațele mele
ești doar visul împlinit.

Iubind orbește

Azi am atins cu palmele-amândouă 

un vis pe care nu l-am mai visat,

am așezat o stea călcând pe rouă,

și am zburat spre viață, am zburat...

Am învins doar istoria și dorul,

trecutul l-am strivit sub stânci solide,

am reușit azi numai să-mi iau zborul,

de-acum doi la nimic nu se divide.

De-acum pe flăcări vom păși spre nouri,

vom devora iluziile toate,

vom clădi curcubeul în carouri

chiar de va fi să-naintăm pe coate.

Un cer senin doar pentru noi se naște,

de-acum nimic pe lume nu ne-oprește,

stelele toate ne vor recunoaște,

noi ne iubim ca doi nebuni, orbește.