De ţi-ai da seama...

De ţi-ai da seama cât de mult
A însemnat o picătură...
Că-ţi sorb cuvântul când te-ascult
Ca pe o sfântă băutură...
De ţi-ai da seama cât m-alini
Cu trei minute şi-un cuvânt,
Deşi mă zbat azi între spini,
Iubirea mea nu-i vorbă-n vânt.
De-ai simţi cât mă întregeşti,
Cât mă ridici cu glasul tău...
Aştept o clipă ca-n poveşti,
Cu-a mea răbdare, dragul meu!
O viaţă-n crivăţ am trăit,
Prin minciuni n-am îngenunchiat,
Pentru-adevăr m-am mai jertfit,
Să mă doboare-au încercat
Atâtea palme nemiloase
Şi-atâtea suflete haine...
Deşi păreau aşa frumoase
Le-am alungat de lângă mine
Şi-am luptat până la sfârşit
Cu capul sus, fără ruşine,
Dumnezeu nu m-a părăsit,
El mă cunoaşte cel mai bine.
Ştie ce am în piept rănit,
Ceea ce ştii, de mult şi tu
Chiar de susţii că am minţit...
El îmi cunoaşte sufletu'.
La infinit să demonstrez
Nu are rost, de nu-nţelegi
Că te iubesc, nu simulez...
Şi-ţi dau mereu timp să alegi.

Crucea ce mi-ai pus-o-n spate

Dumnezeule cel mare!!! Dumnezeule cel Sfânt,
Simt că nu mai am putere să mai port pe-acest pământ
Crucea ce mi-ai pus-o-n spate!!!
Te implor să faci ceva! Te implor să faci dreptate!!!
Aş zbiera, sperii copiii, numai am lacrimi să plâng!
Aş fugi din lumea asta, dar nu ştiu unde-am s-ajung!
În genunchi mă rog la Tine, cu ardoare Te implor!
Ia-mi din greutatea asta, doar un pic, un stropuşor...
Fie-Ţi milă doar o clipă, o secundă, cât vrei Tu!
Te implor să mă ajuţi! Te implor să nu-mi spui "Nu!"
Dă-mi un strop din mila Ta! Hrăneşte-mi sufletul trist!
Simt că nu mai am putere, simt că n-am să mai rezist!
Dă-mi un gram de calmitate cât o fină mângâiere!
O secundă de răbdare, simt că nu mai am putere!
Încerc să culeg un zâmbet, să-l dăruiesc tuturor,
Dar îl pierd pe drum de ceaţă. Te rog Doamne! Te implor!
Om cinstit încerc să fiu, într-o junglă prea haină,
Dar în hohote de lacrimi mă înec fără lumină.
Te implor să-mi dai putere flăcările să le-opresc!
Dă-mi din ceruri strop de ploaie, până nu înnebunesc!

Mare-i mila lui Dumnezeu

Mult prea firav, mult prea fragil,
Un suflet tandru de copil,
Ai spus stop clipei ce urma
Şi ai lăsat în urma ta
Numai durere, foc şi chin.
Ăsta a fost al tău destin
Să dai iubire pân' la moarte.
Noi toţi vom păşi mai departe,
Păcat de tinereţea ta!
N-ai avut cu cine lupta
În lumea asta rece sloi,
Luptai singur cât pentru doi.
Când te-am născut de-aş fi aflat,
Aş fi umblat în lung şi-n lat
Să-ţi schimb destinul, dragul meu...
Mare-i mila lui Dumnezeu
Ca şi durerea ce-ai lăsat
În urma ta, când ai... plecat.

Bucăţi de suflet

Bucăţi de suflet, peste noapte,
Mă-nvăluie-n discretul vis
Din dorul tău, trei, patru şoapte
Se scurg prin geamul larg deschis,
Felii de dragoste pierdută
În cerul nopţii se scufundă,
Devin din ce în ce mai mută
Nu zăresc drum, nu găsesc undă...
Îngrop adânc ţipăt de groază
Din cel mai crunt de pe pământ,
Tăcerea ta mă întristează...
De mi-ai da numai un cuvânt...
Un sărut doar, şi-o mângâiere
Să ştiu că încă n-a pierit
Iubirea noastră în tăcere
Să simt că nu ne-am rătăcit...
Să îţi văd chipul o secundă,
Să-ţi simt privirea cum m-alină,
Dragostea-n piept să mă cuprindă
Şi-n suflet să-mi picuri lumină.

Mac plăpând

Firicel de mac plăpând,
Vis pierdut pe albe câmpuri,
Picătură-n al meu gând
Ieşind straşnic din adâncuri,
Adiere mângâiată
Plânsă în ciorchini de seară,
Dragoste nesaturată
Într-o caldă primăvară,
Dor de zâmbet şi culoare,
Zbor din visul arzător,
Iubire nepieritoare
Peste vers rătăcitor,
Strânse-n buzunare goale
Cu pereţii căptuşiţi,
În tăcerea din petale,
Trăiţi să mărturisiţi
Fragilul suflet sub soare,
Sângele vieţii-nverzit
Într-un nor plin de splendoare
De iubire încălzit.

Sub lacrimi unite-n barbă

Dintre firele de iarbă
Ce se nasc sub stropi de rouă,
Sub lacrimi unite-n barbă,
Sau din palmele-amândouă,
Sub furtuni nemărginite,
Fulgere-nspăimântătoare,
Au rămas adăpostite
Clipele mele de soare.

Amintirea ta fierbinte,
Ochii tăi scăldaţi de viaţă
Mi-au rămas adânc în minte,
Îmi dăruiesc dimineaţă
Chiar de nu-mi mai dau iubire...
Amintirea lor mă-mbată,
Mi-umple noaptea de safire,
Răsăritul mi-l desfată,
Paşii vieţii mi-i urneşte,
Poza ta... doar ea există,
Chipul tău încă-mi zâmbeşte,
Iubirea-n mine persistă.

Prin vers vreau să mulţumesc!

Când te-apasă viaţa grea,
Când pasul ţi-e lent şi trist,
Nu uita că ai o stea,
Oricât eşti de realist
Ridică ochii spre cer!
Nu lăsa capu-n pământ!
Dumnezeu nu-i un mister,
Cu-ajutorul Lui mai sunt,
Din dorinţa Lui trăiesc,
Doar El ştie pentru cine,
Doar El ştie cât iubesc
Şi ce e bun pentru mine.
Sufletul meu mi-l cunoaşte,
Ştie ce nici n-am visat,
El drumul mi-l recunoaşte,
El sufletul mi-a pansat
Prin voi toţi, suflete pline
De lumina şi candoare,
Voi aţi adunat în mine
Raze de Lună şi Soare,
V-aţi unit puteri divine
Sufletul să-mi îndulciţi,
Necazul să-l trec cu bine,
Am simţit că mă iubiţi.
Voi încerca zi şi noapte
Zâmbete să dăruiesc,
Viaţa merge mai departe,
Prin vers vreau să mulţumesc!

Aş vrea să fie doar un vis!

Vă rog să-mi spuneţi, vă implor!
Oare cui să cer ajutor?
Două steluţe se jucau
Pe cer, şi de mine râdeau,
L-am implorat pe Dumnezeu
Să nu îmi ia soarele meu,
Dar era foarte necăjit
Şi El, şi El m-a părăsit!!!

Oricât de mult l-am implorat,
În lacrimi multe m-am scăldat,
Rugile nu mi-a luat în seamă,
Flăcări din sufletul de mamă,
Bocete..., lacrimi de defunct...
Nimic, nimic... numai un punct
A mai rămas în urma lui,
Iar raza cruntă-a Soarelui
Pe cer din nou a răsărit,
Degeaba-Îl rugam neoprit
Timpul în loc să pironească,
Sufletul să nu-mi pârjolească,
Mintea plânsă să-mi lumineze,
Fiul din flăcări să-mi salveze...

Mă simt un gol într-un deşert
Nu-nţeleg nici măcar un sfert
Din ceea ce s-a întâmplat
De ce? Întreb în lung şi-n lat,
În stânga, dreapta... pe oricine
Întreb, mă-ntreb chiar şi pe mine,
Nimic nu-i logic, nimic clar
Orice avere e-n zadar,
Golul rămas nimic nu-mi umple!
Nu trebuia să se întâmple
Aşa ceva, orice-ar fi fost!
Sunt în derivă, fără rost,
Fără idei, fără cuvinte,
Fără copilul meu cuminte
Pe care l-am crescut mereu
Cu teamă doar de Dumnezeu.

Nu înţeleg, nu înţeleg!
Nu ştiu ce drum mai pot să-aleg,
Mă simt învinsă, fără vlagă,
Nu mai sunt eu, nu sunt întreagă,
Aş vrea să fie doar un vis!
Dar e real... E-al meu abis.

Odihnească-se în pace!

Doamne de mi-ai da puterea
Sufletul să mi-l descarc,
Să îmi limpezesc durerea
Fără săgeţi, fără arc...
Să-mi recapăt calmitatea
Mintea să mi-o odihnesc,
Să văd clar unde-i dreptatea,
Prin viaţă iar să păşesc...
Doamne Sfinte, Bun şi Mare
De-al meu suflet, fie-ţi milă!
Ard precum o lumânare,
Mă târăsc ca o reptilă,
Ţipetele mele-n noapte
Stelele-au cutremurat,
Deşi-au râs de mine toate,
Fiul nu mi-au ridicat.
Cu ţărâna-n gură zace
Sub flori multe şi coroane
Odihnească-se în pace!
Eu în lacrimi milioane.

Mi-a dispărut lumina

Un gol imens, fără pereţi,
Un nimic fără putere.
Biciuiţi, dacă puteţi!
Voi zbiera, dar în tăcere,
Voi răcni fără strigare,
În zadar mă tăvălesc...
Un nimic imens de mare,
Oare cum să mai trăiesc???
Sufletul mi-a luat în ceruri,
Mai bine zis în mormânt,
M-a învăluit în geruri
Nu ştiu de unde mai sunt
Stâncă mi-este inima
Strop de suflet nu mai am
Mi-a dispărut lumina
Ce-o născusem, o aveam.

Căutam uitarea

Căutam astăzi uitare
La magazinul din stradă,
Căutam în depărtare,
Undeva, o baricadă,
Undeva în infinit,
Căutam cu ochii minţii
Conştientă c-au pierit
Până şi urmele nopţii,
Căutam ca o nebună
Îndrăznind să cred c-am fost
Victimă într-o furtună
Iar uitând, voi găsi rost
De-a păşi pe-o cale lină,
De-a visa alt început,
Dar uitarea mi-e străină,
Ora noastră s-a pierdut,
Ziua noastră-n grabă trece
Caut printre stânci uitarea
Deja e zece şi zece...
Gândul alungă trădarea.

Cel de acum un an

Mi-e aşa un dor de tine, de n-ai cum să visezi,
Mi-e dor de al tău suflet, de ochii tăi cei verzi,
Mi-e dor de-mbrăţişarea şi de sărutul tău,
Îmi este dor de tine, cel ce ai fost mereu,
Cel de acum un an, de-acum cinci luni de zile...
Cel care-mi aşternea iubire-n multe file,
În multe versuri şchioape, dar pline de iubire,
Mi-e dor de clipa-n care mi-aduceai fericire
Pe un platou integru, cu stele luminoase
În nopţile divine..., vise spectaculoase
S-au spart în mii de cioburi, în zeci de firimituri
S-a frânt colţul de viaţă, acum păstrez frânturi
În scrinul picăturii, prea inundat de tine...
Mi-e dor să-ţi aud glasul! Mi-arde sufletu-n mine!
Oricâte ploi vor plânge peste-a ta amintire,
Nu cred că vor mai naşte vreodat-aşa iubire.
Oricâţi prinţi din poveste mă vor aprecia
Iubirea nostră sfântă n-o vor negocia
Nici dacă ceru-n lacrimi îl vor scălda visând,
Nici un prinţ din poveste nu-mi va intra în gând,
În suflet şi speranţă, în aer inspirat...
Nici dacă-mi vor jura pe cerul înstelat,
Pe roua dimineţii, pe macii din câmpie,
Pe tot ce mă-nconjoară, pe orice poezie...
Nimic nu mă încântă, nimic nu-mi dă elan
Decât sufletul tău, cel... de acum un an.

E ziua mamei mele

E ziua mamei mele, nu-s singură pe lume,
Deşi prin clipe grele trec mereu, fără glume,
Făr-un zâmbet măcar, fără vreo alinare…
Viaţă cu gust amar, fără de loc sub soare…
Am auzit odată… cred că am şi citit:
„Ai mamă, ai şi tată? Eşti cel mai fericit!”
„Părinţii şi copiii nu ai cum să-ţi alegi”…
Chiar dacă pe-astă lume eşti sortit să culegi
Doar lacrimi şi suspine, necazuri cu lopata,
„Nu te baza pe nimeni, nu eşti fata lui tata!”
Asta mi-a fost lozinca, cu ea-n gând am crescut,
Am fost lovită veşnic, chiar de când m-am născut.
Ştiu, ştiu că nu-s pe lumea aceasta – unicat,
Nici n-am pretins vreodată, nici când m-am înecat
În lacrimi fără margini, în valuri de furtună…
Unicat pentru mine… este doar blânda Lună,
Doar Soarele pe cer şi Bunul Dumnezeu.
Nu-s „unică”, o ştiu, şi-am ştiut-o mereu,
Am fost bărbată-n viaţă, a trebuit să fiu,
Am trecut peste multe, nici nu mai vreau să ştiu
Că a murit Osama, că Luciu naşte mâine…
Eu m-ascund după versuri, lângă un colţ de pâine,
O cană de cafea, o ţigară aprinsă…
Nu-mi trebuie nimic, dar NU sunt o învinsă!
Şi nici nu voi decade în faţa nimănui!
Atâta timp cât viaţa aceast-a omului
E una, numai una, nu eu am hotărât
Să fac umbră pe Terra, atunci când m-am născut
Cu talentul de-a scrie în versuri minunate
Sau fără vreo valoare. Eu scriu şi zi şi noapte
Chiar de-ar fi să tocesc probabil tastatura…
Aşa mă simt mai bine, decât să-mi răcesc gura
Degeaba, sau mai josnic, pantofii să-mi tocesc
Pe-alei nemărginite… să „jur” că vă iubesc
Şi-n mintea mea hapsână să întind vreo capcană,
Mai bine îmi aştern urări pentru-a mea mamă:
E ziua ta măicuţă, ţi-am cumpărat cadou,
Deşi de ziua mea, nu mi-ai trimis un ou,
E ziua ta măicuţă, nu vreau să cer dreptate!
Vreau să rămân cum sunt: munţi de sinceritate
Eu nu m-ascund sub frunză, sub degete n-am loc,
Chiar dacă ard pe vreascuri fără pic de noroc,
E crucea ce mi-a dat-o prea Bunul Dumnezeu,
Iar dacă El nu vrea, nu am s-o cioplesc eu,
Să-mi fie mai uşor, să nu mă cocoşeze,
O voi purta aşa, cum vrea EL să aşeze
Tot ce-a lăsat pe lume, aşa vreau să rămână.
Eu sunt un simplu om, învăţ limba română,
Învăţ să trec de rele, să depăşesc furtuni,
Să supravieţuiesc printre oameni mai buni,
Să-ţi mulţumesc măicuţă că mi-ai dat o putere
De-a merge mai departe, deşi mor de durere!
Mi-ai dat suflet de înger, trup frumos de femeie
Însă, măicuţa mea… nu am nici o idee
De ce, ca un bărbat, mă lupt mereu cu viaţa?
Totuşi răzbesc cu suflet, fără să-mi vând Speranţa!
Talentul meu se pare că mi-a adus duşmani…
Dar, draga mea măicuţă… Îţi urez: La mulţi ani!
Aşa cum mă pricep, în versuri fistichii
De care nu-ţi prea pasă, nici nu le vei citi…

Nu vreau statuie de savant!

În cuibul unde deranjez
De obicei... mă întristez,
Vărs lacrimi fără vreo ruşine
Şi... mă retrag, mi-e mult mai bine
Să stau cuminte-n banca mea.
Nu cer nimic, nu sunt o stea,
Nu sunt un om prea important,
Nu vreau statuie de savant!
Vreau să rămân ceea ce sunt:
Un strop de suflet pe pământ.
Şi numai Bunul Dumnezeu
Să-mi judece paşii la greu,
La bine sau la disperare.
Iar pentru asta-mi cer iertare
Că fac umbră pe-acest pământ!
Vreau două palme de-un cuvânt,
Chiar patru, nu mă deranjează,
Inima mea nu oxidează.
În suflet prea aprig mă doare,
Când în genunchi îmi cer iertare,
Deşi n-am şansa s-o primesc.
Rămân totuşi să vă iubesc!

Voi scrie atât cât mai trăiesc

În viaţa asta scurtă şi plină cu de toate
Orice s-ar întâmpla, toţi mergem "mai departe"...
Cu bune şi cu rele, nu trebui să clacăm!
Oricât ne-ar fi de greu... ziduri escaladăm
În viaţa ca o carte... citim o poezie,
O învăţăm pe toată în noaptea prea târzie,
Rima i-o desluşim, versul il recitim,
Ne hrănim cu-a ei vrajă... sărutăm, chiar iubim...
Şi-apoi o dăm deoparte, ne având de ales
Chiar dacă, nu chiar toţi... versul i-am înţeles,
Durerea e prea mare, nu prea găsesc pastilă
Însă privesc cer, nicicând nu cerşesc milă!
Doar Dumnezeu prea sfântul mă poate ajuta,
Uit că îmi este greu... întorc iar pagina...
Aşa-s de când mă stiu, oricât mi-ar fi de greu...
Printre cei suferinzi, ca mine, voi fi EU,
Cea care e-nvăţată să răzbată prin foc,
Furtuni şi greutăţi... dar nu mă las deloc.
Voi zâmbi şi voi scrie atât cât mai trăiesc,
Chiar dacă nu prea văd şi nu pot să citesc.

Cu lacrimile mele

Cu lacrimile mele
Ce curg adeseori
Nu vreau s-ajung la stele,
Nu vreau s-ofilesc flori,
Nu vreau să primesc daruri,
Nu vreau nimic în schimb,
Nu vreau averi în valuri,
Printre zei să mă plimb
Nu vreau, chiar nu-mi doresc!
Sunt doar un strop de viaţă,
Printre lacrimi zâmbesc
Când nu mă-nec în ceată,
Când nu mă-nec în vers,
Când viaţa nu loveşte
Şi-ntregul Univers
Lângă mine zâmbeşte.
Eu plâng să-mi spăl necazul
Ce groaznic mă apasă,
Să-l topesc pe obrazul
Inimii mult prea arsă.
Plâng să-nţeleg mai bine
Lumea ce ne-înconjoară
Iar lacrima ce vine
Deşi nu e uşoară
Încerc s-o îndulcesc
Aşa cum pot şi eu
Să nu mai otrăvesc
Nimic în drumul meu.

Câte zile voi avea!

"Şi-am să-ţi scriu, iubirea mea
Câte zile voi avea!"
Aşterneam toamna trecută printre raze de splendoare,
După versul de iubire din al tău cuvânt născut,
Aşterneam toamna trecută, pe când mă scăldai în soare
Dup-o furtună imensă, visând că a început
O eră plină de zâmbet, de iubire-adevărată...
Aşterneam ca o nebună, o naivă visătoare
Aşterneam, trăind iubirea veşnică, descreierată...
Şi-am tot aşternut din viaţă, picături de suflet cald,
Stropi din ochii minţii mele, stropi din lacrimi de iubire...
Ţi-aş aşterne-o viaţă-ntreagă, chiar dacă zilnic mă scald
În lacrimi fierbinţi de sânge, fără chip de-asemuire,
Chiar dacă se vor aşterne peste clipele de gheaţă
Mări de lacrimi neoprite, milioane de suspine...
Voi aşterne-ntreaga noapte, voi scrie şi-n altă viaţă
Picurând iubirea-n cupe voi răcni dorul de tine!
Bolta-n lacrimi s-o inund, să-i cutremur disperarea
De a nu putea atinge nici măcar o biată stea
Fiind nevoită-n noapte să-ţi dăruiesc depărtarea...
Dar... îţi scriu, iubirea mea
Câte zile voi avea!"

Teatrul s-a sfârşit

În aplauze enorme
Mă retrag fără cuvinte,
Rolul tău capătă forme
De săgeţi, suliţe, ţinte...
Spin de trandafir albastru,
Cu ochi verzi, adânci ca marea
Ai strălucit ca un astru
Şi-ai pierit cu depărtarea...
Ai uitat să tragi cortina
Deşi te-am aplaudat,
Recunosc, a mea e vina...
Fantastic rol ai jucat!
Am crezut că-i doar o glumă
Cum au fost atâtea doar
Însă această furtună
S-a lipit ca un coşmar.
Amintiri multe şi clare,
Bucurii, speranţe, vise...
Curg în goana cea mai mare
Peste pagini reci, nescrise...
Lacrimi din ochi verzi de ceară
Fabricate-n nopţi vestite
S-au prelins ca o comoară
Pe nopţile nedormite.
Dorul sfârâia ca gheaţa
Azvârlită peste plită
Netezindu-mi dimineaţa
Cu suspine pietruită,
Ai uitat să tragi cortina!
N-am să uit cât ai rănit!
Te-am iertat, am stins lumina
De-acum teatrul s-a sfârşit!

Umerii mă dor de veac

Umerii mă dor de veac,
Plămânii mi-s înfundaţi,
Sunt un suflet fără leac,
Vă rog, nu mă confundaţi!
Sufletu-mi hrănesc cu vise
Aşternute-n nopţi târzii
Peste paginile stinse,
Cu-arome cărămizii,
Denumită sus şi tare:
"Dragoste nescrisă-n stele",
Inima mereu mă doare
Sleită-n luptele mele,
Mă simt astăzi fără vlagă
Aer pur vreau să respir,
Ceaţa vieţii nu-mi e dragă,
Nici spinul din trandafir
Oricât de catifelat
Ar fi, şi plin de splendoare,
Eu iubesc cu-adevărat,
Minciuna m-apasă, doare!
Nu pot fi cum cere veacul,
Nu mă pot schimba acum!
Pufos cum e cozonacul
Pare mereu orice drum,
Gropile cosmetizate
Cu boboci plini de splendoare
Zilele-mi transformă-n noapte,
Minciuna m-apasă, doare!
Fardurile mă-nspăimântă,
Perdelele mă-ngrozesc ,
Iubirea mea consecventă
Azi nu pot s-o rătăcesc.
Oricât de mult veacul cere
Să-mi scald sufletu-n minciună
Eu nu voi avea putere,
Din cer mă priveşte-o Lună
Un Soare, sau mii de stele.
Ele mă pot judeca,
Mi-au văzut secunde grele,
Ştiu că nu mă pot juca
Cu minciuna poleită,
Doar adevărul doresc
Şi... doar când voi fi iubită
Din suflet, am să iubesc.
Iar de veacul nu-mi permite
Să-ntâlnesc suflet curat,
Mă retrag în a mea minte
Şi respir adevărat.

O pagină de cer

Planetele s-au ondulat,
Stelele drumu-au pietruit,
Ploile s-au debusolat,
Tot Universul s-a grăbit
Clipele lui să-mi dăruiască
Sufletu-n ele să-mi ascund,
La pieptul său să mă primească,
În cel mai tainic şi profund
Ungher al inimii rănite,
Să-mi aştern virgula firavă
Pe care o păstrez în minte
Cu iz de lacrimă suavă.
Să-mi pun amprenta pe-o planetă,
Pe-o stea să-mi iscălesc menirea,
Pe-o pagină de cer, discretă
Să-mi difuzez veşnic iubirea.
Petale-n versuri colorate
Ochii de dragoste să umple
Iar paginile mele-n noapte
Să lumineze multe tâmple,
S-aline suflete rănite
Stropind iubire peste veac
Pe inimile biciuite
Să ningă flori de liliac.

O cafea pictată

Stropi de liliac bătut
Strâns în picături fragile
Clădeau magic început
Decorând primele file.
Cioburi de vise măreţe
Adunate-n zorii noi
S-au gândit să ne înveţe
Primăvara pe-amândoi.
Crenguţele inundate
În mov aprins explodau
Ca un vis dansând în noapte
Pleoapele îmi deslipeau,
Sufletu-mi vibra frenetic
Ascultând orice secundă,
Ca un pictor autentic
M-ai purtat pe a ta undă,
Mi-ai expus cu amănunte
Fiecare picătură
Ai păstrat totul în minte,
Dar o cafea, nu-i pictură.
A trecut mai mult de-un an,
Eu gustul i-am rătăcit
Printre pagini scrise-n van...
Tu, gustul i-ai îndulcit,
Nu îmi mai găsesc cuvântul
Nu ştiu ce să spun, să scriu...
Gândul îmi zboară ca vântul,
Peste cerul azuriu.

Înc-o slovă

Înc-o slovă ţi-aş aşterne,
Deşi timpul e trecut
Iar tu n-ai să poţi discrene
Ce mai este de făcut.
Încă-o clipă ţi-aş permite
Să-mi citeşti versul ciudat
Ce se zbate, ţipă, simte
Cât este de-adevărat.
Înc-o noapte ţi-aş compune
Dulcele-mi vers de iubire,
Însă n-are rost a-ţi spune,
Te-ai pierdut printre safire.
Înc-o lacrimă fierbinte
Parcă ţi-aş mai picura,
Dar te voi scoate din minte,
Către stele voi zbura,
Fără să privesc în urmă
Trădarea ta s-o topesc,
Fără tine nu se curmă
Drumul pe care păşesc
Mai există încă cerul
Cu suflet pictat de mine
Nu mă va cuprinde gerul,
Ninge peste culmi alpine
Cu fulgi mari, plini de speranţă
Înc-o virgulă voi pune
Lângă punctul de verdeaţă,
Chiar nu-mi pasă ce vei spune
Voi păşi încrezătoare
Pe-un alt drum din piept născut
Îmbătată de splendoare
O voi lua de la-nceput.
N-am să-ţi spun "la revedere!"
Ar fi prea multe cuvinte...
Dar "Adio!", de plăcere
Rostesc, păşind înainte.

Te iert!

Timpul în loc l-am oprit,
Ploaia-ai otrăvit-o tu.
Crinul m-aştepta rănit
Nu am vrut să-i răspund: "nu!"
Spinii tăi printre petale
Nu mai vreau să-ţi mai sărut,
Nu mai vreau lacrimi şi jale!
Lovitura m-a durut!
Mă doare ce inventezi,
M-a durut cum n-ai să ştii,
Munţii când escaladezi
Poate că te vei gândi
C-am rămas un mac firav
Într-un lan, uscat de dor...
Te înşeli, nu-i nimic grav!
Te iert! Eşti un trecător!

Nimic nu mă doboară!

Ţi-am dat iubirea mea curată,
A fost probabil prea puţin,
Dar dragostea adevărată,
Singură n-am cum s-o întreţin
Ţi-am dat inima mea, pe care
Ai luat-o peste tot cu tine,
Chiar te-am iubit..., cu disperare,
Scăldată-n lacrimi cristaline,
Ţi-am dat doar ceea ce se simte,
Nu ce se vede, ai dreptate...
Eu te purtam adânc în minte
Şi-n suflet. Ai vrut libertate?
Ţi-am dat-o, chiar de sângerez
Iar rana doare, arde, seacă...,
E prea târziu să mă-ntristez,
Dragostea ta a fost o joacă...
O altă şansă nu-mi cerşi,
E prea târziu să ţi-o ofer!
Ţi-am dat tot, însă... nu mai ştii...,
Ai otrăvit-o-ntr-un mister.
Ţi-am dăruit suflet curat,
Scăldat în lacrimă de dor.
Sunt goală, s-au epuizat
Şansele pentr-un trecător.
Ochii tăi verzi, doriţi în noapte,
În suflet n-au ştiut privi.
Iar dacă nu vezi de departe,
Sufletul nu mi-l mai strivi!
Nu încerca seară de seară
Inima să îmi răvăşeşti,
De-acum, nimic nu mă doboară!
Chiar de-ai să-mi juri că mă iubeşti!

Lacrimă de Lună

Sunt o lacrimă de Lună
Ce se pierde peste zi
Oricine-ar putea să spună,
Despre multe poezii,
Că-n ele am pus doar rimă
Dintr-un suflet crud şi sec,
Înrobit, de anonimă...
În faţa voastră mă plec,
Sunt doar versul care curge
Dintr-un suflet cotropit
De-aş şti că la voi ajunge
Simplu, cald şi nedospit...
În faţa voastră mă-nclin
Cu adâncă reverenţă,
Însă nu vreau să suspin
Din prea multă indulgenţă.
Sunt doar versul care doare
Lovind cu delicateţe,
Cu migală şi răbdare
Dintr-un soi de-acurateţe
Revărsată printre nori
Peste paginile goale,
Avide adeseori
De-orizonturi ancestrale
Îmbibate-n realismul
Rece-al drumului incert,
Topind astfel extremismul
Iscat în imens deşert.
Sunt o lacrimă fierbinte
Ce-n metafore se zvântă
Ca o simplă rugăminte
Ce spre ceruri se avântă.