Nimic nu mă doboară!

Ţi-am dat iubirea mea curată,
A fost probabil prea puţin,
Dar dragostea adevărată,
Singură n-am cum s-o întreţin
Ţi-am dat inima mea, pe care
Ai luat-o peste tot cu tine,
Chiar te-am iubit..., cu disperare,
Scăldată-n lacrimi cristaline,
Ţi-am dat doar ceea ce se simte,
Nu ce se vede, ai dreptate...
Eu te purtam adânc în minte
Şi-n suflet. Ai vrut libertate?
Ţi-am dat-o, chiar de sângerez
Iar rana doare, arde, seacă...,
E prea târziu să mă-ntristez,
Dragostea ta a fost o joacă...
O altă şansă nu-mi cerşi,
E prea târziu să ţi-o ofer!
Ţi-am dat tot, însă... nu mai ştii...,
Ai otrăvit-o-ntr-un mister.
Ţi-am dăruit suflet curat,
Scăldat în lacrimă de dor.
Sunt goală, s-au epuizat
Şansele pentr-un trecător.
Ochii tăi verzi, doriţi în noapte,
În suflet n-au ştiut privi.
Iar dacă nu vezi de departe,
Sufletul nu mi-l mai strivi!
Nu încerca seară de seară
Inima să îmi răvăşeşti,
De-acum, nimic nu mă doboară!
Chiar de-ai să-mi juri că mă iubeşti!

Să ordon ochilor să tacă?

Strugurii-n viţa ruginită
Se întrebau, vulpea privind,
Ştiind-o rea şi-afurisită,
Cu-ai ei ochii goi, ciorchini cerşind:
"Un singur bob dacă-i ofer
Copt bine, dulce, tocmai bun,
Va înţelege că prefer
Frunza să mi-o transforme-n scrum?
De-i dăruiesc ciorchine copt,
Apriga poftă să-şi aline,
Pe veci voi mai putea să adopt
Titlul care mi se cuvine?"
De ani şi ani mulţi au gândit
Că boabele-i sunt acrişoare,
Vulpea pe corb l-a fraierit,
Dar n-a reuşit să doboare
Chiorchine cel tămâios...
Lacrimi fierbinţi vor să-mi coboare
De nu-ţi ascult glasul duios,
Şirete vulpi de-mi dau târcoale,
Pe orice treaptă vor urca,
Curg must lin în braţele tale.
Zadarnic vulpea va-ncerca
Sub talpa ei să mă strivească,
Frunza să-mi pună-n saramură,
Potroacă sufletul să-mi facă,
Cum să trasform iubirea-n ură?
Să ordon ochilor să tacă?