Nimic nu mă doboară!

Ţi-am dat iubirea mea curată,
A fost probabil prea puţin,
Dar dragostea adevărată,
Singură n-am cum s-o întreţin
Ţi-am dat inima mea, pe care
Ai luat-o peste tot cu tine,
Chiar te-am iubit..., cu disperare,
Scăldată-n lacrimi cristaline,
Ţi-am dat doar ceea ce se simte,
Nu ce se vede, ai dreptate...
Eu te purtam adânc în minte
Şi-n suflet. Ai vrut libertate?
Ţi-am dat-o, chiar de sângerez
Iar rana doare, arde, seacă...,
E prea târziu să mă-ntristez,
Dragostea ta a fost o joacă...
O altă şansă nu-mi cerşi,
E prea târziu să ţi-o ofer!
Ţi-am dat tot, însă... nu mai ştii...,
Ai otrăvit-o-ntr-un mister.
Ţi-am dăruit suflet curat,
Scăldat în lacrimă de dor.
Sunt goală, s-au epuizat
Şansele pentr-un trecător.
Ochii tăi verzi, doriţi în noapte,
În suflet n-au ştiut privi.
Iar dacă nu vezi de departe,
Sufletul nu mi-l mai strivi!
Nu încerca seară de seară
Inima să îmi răvăşeşti,
De-acum, nimic nu mă doboară!
Chiar de-ai să-mi juri că mă iubeşti!

Doar cu-o moarte sunt dator!

Cine a-întrebat vreodată
Lumea pestriţă şi deasă
Ce trăieşte agitată
Şi-ajunge târziu acasă...
Sau pe cei mai liniştiţi
Cu purtare delicată,
Paşnici şi nestingheriţi...
Voi i-aţi întrebat vreodată...?
"-De ce-i MOARTEA o făptură
Rece şi plină de gheaţă...?
Neagră, inundată-n ură...?"
Voi..., cei ce sunteţi în viaţă...
De ce o jigniţi mereu?
A văzut-o cineva?
Aţi fost voi la Dumnezeu?
I-aţi analizat seva?
Aţi zărit-o voi în zbor?
De-aproape, din depărtare?
"Doar cu-o moarte sunt dator!"
Spune lumea asta mare...
De ce-i puneţi coasa-n mână?
De ce mereu o cerniţi?
Poate că ea tot amână
Sperând să o şi iubiţi,
S-o vopsiţi în alb şi verde,
Sau în roşu de carmin...
Şi-aşa nu aveţi ce pierde
Dac-o răniţi mai puţin.
Cititorule, mă iartă
De m-ai înţeles greşit
Iar de nu, te rog mă ceartă!
Fiindcă eu am îndrăznit
Să te-ntreb fără sfială,
Cu al meu strop de curaj...
Nu cumva mulţi se înşeală?
Nu cumva viaţa-i miraj?
Iar moartea de după viaţă
E faptul cel mai concret?
Un miraj trăit în ceată...
Plin de lipsuri şi regret...
Nu cumva i-am pus pe frunte
Morţii cunună de spini
Dar de fapt ea ne dă viaţă
Pentru-a prinde rădăcini?

Iubesc fără programare

Sub aer apocaliptic, mascat cu multă răbdare,
Printre firimituri de viaţă cu antet contemporan,
Respir în prezentul aspru, trăind clipa următoare
Fără simpla doleanţă de a-mi clădi vreun cadran.
Las secunda să se stingă pe o pagină acerbă,
Mă hrănesc cu vis din stele exaltat în umbre tandre,
Îl împodobesc nostalgic cu virgula prinsă-n jerbă
Şi-l azvârl pe bolta plină de-a nopţilor policandre.
Mă ascund de vântul care mă împinge spre neant,
Opresc pasu-n emisfera ce mă-nvăluie-n iubire,
Las prezentul să se scurgă în ritmul lui angoasant,
Iubind sufletul din care sorb sfânta tămăduire.
Închid ochii printre vremuri să n-alunec în păcat,
Mă strecor ca o fantomă, privind soarele discret,
Iubesc fără programare, iubesc cu adevărat
Fără să-mi pese de nimeni, fără teamă sau regret.