Cobaii planetei din noi

Am auzit că se moare, 

am auzit că te-ar duce

încet ca pe-o lumânare,

cu dricul, dar fără de cruce.

Ei spun că ar fi izoletă,

eu spun că e doar un sicriu,

o lacrimă în eprubetă,

și totuși nu e prea târziu.

Din noi unii scapă cu bine,

din noi alții merg la Iisus,

murim să-nviem cu puține

și multe sunt încă de spus.

Am auzit că se poate

să trecem prin Cer și apoi

să fim un întreg peste toate,

deși ne ucidem în doi.

Ei spun că vom fi sănătoși

dacă vom lăsa să alerge

dușmanul cu ochii hidoși,

Covidul cel fără de lege.

Dușmanul cel crud, nevăzut,

cel care ucide pe glob,

cel care din noi s-a născut

și nicicând nu ne va fi rob.

Covidul cel nou, fără milă,

cel ce va rămâne în toți,

ne va transforma într-o filă

pe care va scrie :"roboți".

Roboți cu miros de tămâie,

cu ceară fierbinte-n obraz,

suspine din Cer în călcâie

și nopți țintuite-n grumaz..

Vom fi mai puternici, se spune,

vom fi mai "trecuți prin război",

simțind cum Covidul compune

cobaii planetei din noi.

Nu-i Corona vinovată

Mă simt strivită de cuvinte,

îngenunchiată-n lacrimi mii,

simt că nu pot păși-nainte

printre atâtea "jucării".

E timpul să-mi deschid hăinuța,

să mă arunc în ai mei nori, 

să dăruiesc cu lingurița,

golită de atâtea ori.

Mi-am pus tăcerea să vă spună

că este timpul potrivit 

să faceți câte-o faptă bună, 

ați râs și nu m-ați auzit.

Mi-am trimis fiul înainte

cu-n singur "Nu", neînsemnat

pentru voi toți, printre morminte,

ați zâmbit și n-ați remarcat.

V-am descris tot, de-a fir a păr,

pe înțelesul tuturor,

să iubiți purul adevăr,

ați ales sacul plin cu dor.

Mult mai aproape-a fost de voi

minciuna dulce și pufoasă,

sub ambalaj firav, de soi,

n-ați văzut cât e de hidoasă.

V-am oferit seninul, roua,

Crinul regal, macul firav,

ați ales varianta-a doua

pentru un viitor mai grav.

V-am dăruit șoapta divină

în adierile de vânt

legănând frunza-n carantină,

v-ați întrebat Eu cine sunt.  

V-am oferit izvor de viață

cu fiecare vis atins,

ați ales drum fără speranță

alungând Cerul necuprins.

Ați adunat praful grămadă

să-l risipiți în zile negre 

când nimeni n-are timp să vadă

care sunt clipele integre.

Ați distrus tot cu libertatea

pe care-n lacrimi de coșmar

și-au câștigat morții dreptatea

pe care ați primit-o în dar.

Ați ridicat la rang de geniu

prostia, cea fără de leac,

ați dospit dorul în mileniu

și lacrima fierbinte-n veac.

Ați dat lumina la o parte

cu nopțile lovind în mine,

și-ați ignorat fila din carte,

alegând pâinea cu suspine.

V-am ridicat până la Soare

flăcări pe care nu le-ați stins,

v-am împărțit egal o mare,

n-ați văzut că-s de neînvins.

Deschide-ți ochii, orbilor,

acum, când frica-n voi domnește

să zăriți Cerul Iertător

și pe Cel care vă hrănește!

Lăsați la ușă toată ura

cu care singuri v-ați distrus!

Rugați-vă, cât aveți gura,

genunchi și palme, la Iisus!

Nu mai e timp pentru-ntrebare,

nu mai e timp pentru răspuns,

roagă-te doar cât poți de tare,

dacă în suflet te-a pătruns!

Când toate-acestea vor fi fost

și Soarele-ți va limpezi

o altă viață, un alt rost,

roagă-te pentru-a doua zi!

Acum când frica-n voi dospește,

când ghiara morții-a prins putere 

când Soarele se odihnește,

primăveri nu aveți cui cere.

Acum, când cade ghilotina  

lovind așa la întâmplare,

voi întrebați a cui e vina?

E prea târziu! E-n fiecare!

Așa cum

Am vrut să fiu așa cum ceilalți​,
ce m-au rănit o viață-ntreagă,
n-au fost și nu vor fi nicicând.

​Am vrut să-mi legăn copilașii​
așa cum eu… n-am fost vreodată,
dar zilnic îmi plâng îngerașii
plecați în ceruri prea din zori.

Am vrut să-mi păstrez clipa pură,
așa cum mi-a fost dat s-o am,
pe-o melodie… oricare alta,
nu cea râvnită de mulțime,
nici cea uitată lângă geam.

Am vrut să-mi duc această viață
o pâlpâire de moment,
în liniște și sănătate,
așa cum pot, să o aștern.

Am vrut să fiu o primăvară,
să dăruiesc firave flori
celor ce nu au timp de șoaptă
și rătăcesc printre ninsori.

Am vrut s-alin sufletul care
părea lovit de uragan,
și mai târziu să-mi cer iertare
că l-am iubit așa cum nimeni
nu v-a putea să mă-nțeleagă,
că-n suflet încă îl mai am
o viață-ntreagă.

Am vrut să mai visez o dată,
doar o singură dată, și…
mi-am răscolit toate frunzele ruginite
cu care încercam
să-mi pictez interiorul sufletului
pentru un zâmbet răsărit peste noapte.

Am încercat, încă odată,
să îți fac pe plac,
să plec din mine, să uit că sunt,
să mă îmbăt la brațul unui… alt,
am încercat să fiu ca tine,
dar crede-mă,
că nu voi reuși niciodată
să fiu ce-ai fost tu pentru mine.

Așa cum nopțile-mi sunt pustii,
clipele-mi ard fără să le pese,
așa cum nu voi putea vreodată
să te ascund niciunde.

Am vrut să fiu om
și am ajuns dorință,
am vrut să zbor și am căzut în hău,
sufletul mi se zbate-n neputință,
mi-e dor de tine, dar
mi-ai făcut numai rău.

Așa cum noaptea vine nedorită,
cum ziua trece fără de popas,
m-ai făcut să mă simt cea mai iubită,
și ai plecat,
în suflet ai rămas
așa cum nimic nu mai contează,
tu ai fost totul.
Totul e trecut, dar e.
Acum nu mai vreau nimic.