Voi scrie atât cât mai trăiesc

În viaţa asta scurtă şi plină cu de toate
Orice s-ar întâmpla, toţi mergem "mai departe"...
Cu bune şi cu rele, nu trebui să clacăm!
Oricât ne-ar fi de greu... ziduri escaladăm
În viaţa ca o carte... citim o poezie,
O învăţăm pe toată în noaptea prea târzie,
Rima i-o desluşim, versul il recitim,
Ne hrănim cu-a ei vrajă... sărutăm, chiar iubim...
Şi-apoi o dăm deoparte, ne având de ales
Chiar dacă, nu chiar toţi... versul i-am înţeles,
Durerea e prea mare, nu prea găsesc pastilă
Însă privesc cer, nicicând nu cerşesc milă!
Doar Dumnezeu prea sfântul mă poate ajuta,
Uit că îmi este greu... întorc iar pagina...
Aşa-s de când mă stiu, oricât mi-ar fi de greu...
Printre cei suferinzi, ca mine, voi fi EU,
Cea care e-nvăţată să răzbată prin foc,
Furtuni şi greutăţi... dar nu mă las deloc.
Voi zâmbi şi voi scrie atât cât mai trăiesc,
Chiar dacă nu prea văd şi nu pot să citesc.

Valul... nu-i decât un val

Anorganic, ireal,
Mult mai aprig ca un val,
Izbind stânca măcinată
Încă-odată... și-nc-odată,
Purtând mirosul tardiv,
Atât de repititiv...
Anorganic, anormal,
Izbind pilonul cu-n val.
Ți se pare că pe veci
Vei veni, lovi și pleci?
Purtând sensul dezgolit
Să lovești la infinit...?
Structura-ți imaculată
S-a topit de mult, pătată
În golul exhaustiv,
Ca un soare adoptiv
Ai ars tot ce-a fost în viață,
Ai legat cu-n fir de ață
Și ai aruncat pe foc,
Până la ultimul joc,
Și lumină și culoare.
Liliacul aripi n-are
Dar miroase-a violet.
Arunc totul în secret
În prăpastia uitării,
Alungând forța chemării
Unui suflet ireal...
Valul...nu-i decât un val.

Nici in alta viata

Am sufletul gol și plin doar de durere,
Mă cufund în ceaţă și inima-mi piere,
Am sufletul plin, dar gol de lumină,
Doar fiindcă exist și plâng în surdină,
Renasc înspre seară doar fiindcă-s silită,
Însă nici o clipă nu-s adăpostită
Și-atunci mă strecor prin geruri și foc
Să pot răscoli un dram de noroc,
Încerc să-l sădesc, să-l alint un pic
În zadar implor, nu iese nimic...
În zori mă trezesc căutând spre rouă
Dar inima-mi plânge rupându-se-n două.
Nu cer îndurare, nu cerșesc nimic,
Vreau doar să dispar după ce-am să zic
Doar ceea ce simt și nimic mai mult,
Nu vreau să jignesc , nu vreau să insult,
Vreau lacrima mea în nor s-o transform
Și numai cu ea somn lin să adorm,
S-adorm pe vecie, să nu mă trezesc
Nici în altă viaţă, să nu vă rănesc
Cu-a mea insistență de-a vă deranja
Să nu vă lovească nici privirea mea,
Nici umbra măcar, nici a mea suflare,
Vreau să mă topesc ca o lumânare .

M-ai prins de mână

Vroiam să mor, să tip, să zbier
Să urlu de-atâta durere
Simțeam cum mă topesc în ger
Că-mi pierd și ultima putere
În mlaștină mă scufundam
Sau în nisipuri mișcătoare,
Buza prăpastiei ținteam
Și m-afundam mai rău, mai tare,
De bine nu vroiam să știu
Deși...pe tava-a tot fost pus
Dar eu credeam că-i prea târziu
Și refuzam să fiu mai sus...
Când să m-arunc într-un ocean
De lacrimi ce-au tot curs de zor
M-ai prins de mână ...acum am
Aripi să zburd, aripi să zbor...
Mi-ai dat numai o mângâiere
Mai mult nici nu mi-a trebuit,
Mi-ai alungat orice durere
Din sufletul meu răvășit.