Te iubesc şi te ador!

Vai de mine, nu se poate!
Eu i-am spus că peste noapte
nu se poate avânta
însă Moşul îmi cânta
cât îl ţineau  epoleţii
şi ne răsunau pereţii,
de parcă avea motor:
Te iubesc şi te ador!

Vai de mine şi de mine!
Ia pastilă, nu-ţi e bine?
Ai rămas înzăpezit
în copacul desfrunzit?
Taci, te rog, trezeşti copila!
Chiar nu te apucă mila?
Moşul îmi cânta de zor:
Te iubesc şi te ador!

Luna se holba la el...
Slabă, fină... un cârcel
de lună a fost aseară,
am privit-o, într-o doară
şi i-am spus, bineînţeles...
El replica şi-a ales
pentru a-i fi mai uşor:
Te iubesc şi te ador!

Doamne! Cu ce ţi-am greşit
să-mi trimiţi un bântuit
de fluturi şi inimioare?
Voiam o rază de soare
să-mi însenineze viaţa
şi să-mi spună dimineaţa,
 c-un zâmbet năucitor:
Te iubesc şi te ador!

Nu un fan îndrăgostit,
odată ce m-a citit
să recite visător:
Te iubesc şi te ador!
Tu mi-ai dat un suflet cald
cu ochii ca de smarald,
ce-mi spune în timp ce zbor:
Te iubesc şi te ador!


 

Moşule, vii şi la mine?

 

 

 

Moşule... n-am fost cuminte,
mi-am păstrat iubirea-n minte
un an, un an poate şi mai bine...
Moşule, vii şi la mine?

Am uitat să-mi pun splendoare
pe pereţii plini de soare,
am plâns şi... mi-am spălat faţa
şi-am aşteptat dimineaţa.

Moşule... vreau să primesc
numai ceea ce iubesc,
numai vreau neclaritate,
laudă şi laşitate...

Am de toate-n buzunar,
suflet, pâine, apă, har,
Doar atât îmi mai doresc:
Un suflet cald... să-l iubesc!

De azi eşti îngerul din vise

E prima zi când te privesc

fără să-ţi pot rosti ceva,

zilnic spuneam că te iubesc,

astăzi ţi-o spune lacrima.

Tăcerile adorm în gând,

clipele dor de patru seri,

mereu erai în primul rând,

m-ai izgonit deja spre ieri.

E prima noapte când adorm

cu lacrimile pe hârtie

nimic nu pare uniform,

totul e gol..., ce-ţi pasă ţie?

Plâng stelele pe cerul meu,

pe-al tău probabil că zâmbesc,

aş vrea, dar nu îmi pare rău

că plâng, din nou, fiindcă iubesc...

Te-am visat ca de obicei,

nici zorii chipul nu-mi lovise,

ţi-am scris poem din ochii mei,

de azi eşti îngerul din vise.

Zăpezile mă vor presa

ca pe o lacrimă albastră,

ce nu-ţi mai poate agresa

argintul pus pe steaua noastră.

Promisiuni în zori de zi,

n-am să ascult de-ar fi să mor...

În iarna asta-mi voi topi

sufletul plin de al tău dor.

O zi întreagă fără grai,

privindu-te necontenit...

O vorbă-ai fi putut să-mi dai,

am aşteptat, dar n-am primit.

E vina mea că n-am ştiut

să-mi ţin şi-acum inima-n chingi,

de-abia în zori am priceput

c-ai reuşit să mă învingi.

Visul unor nopţi de iarnă

Din fulg de nea s-a întrupat
un înger fără nume,
ea l-a privit, l-a acceptat
şi au pornit în lume.

Zăpada printre ei cădea
ca şi când cerul mare
v-a readuce dragostea,
aşa, la întâmplare.

El o privea necontenit
ca pe o stea polară,
o îmbrăca în răsărit
şi-n soarele de vară.

Păreau doi crini înzăpeziţi
ţinându-se de mână
ce pot păşi nedespărţiţi
prin iarna cea nebună.

Doi trandafiri imaculaţi
prin vitregia vieţii,
care luptau neajutaţi
să pună punct tristeţii.

Printre nămeţi cu greu păşeau
de scârţâia zăpada...
prin visul lor se rătăceau,
lăsând departe strada.

De mână o călăuzea
şi-n gândurile clare
cu praf de stele-o încălzea
prin era glaciare.

Pădurea se-ntindea, dar ei
nu aveau cum să vadă
adunătura de mişei,
ce-i pândeau din zăpadă.

La colţuri lupii-i aşteptau,
cu rânjetul specific,
dar ei în noapte înaintau
ca marea spre Pacific.

Zorii păreau că se ivesc
când le-a ieşit în cale,
un cuib de vis, împărătesc,
căptuşit cu petale.

Au păşit peste prag uşor,
ca-n orice vis... din vise,
au făcut focu-n dormitor
cu stelele promise.

Au ars un timp îndelungat
ca flacăra albastră,
nopţile lungi au îngheţat
toţi spinii la fereastră.

Visul frumos s-a stins în zori.
Gheţarii râd într-una
c-au strivit cele două flori,
ca soarele şi luna.

Dar nu au cum a înţelege
că-n nopţile acele,
din dragostea fără de lege
s-au născut alte stele.

Ele vor străluci cândva
când nopţile vor pune,
la loc de cinste dragostea
îngerilor din lume

Natürlich

 

 

 

Normal că pădurea mă cheamă să ţip,
dar eu nu lovesc în pereţi fără chip,
normal că se lăsă din zori înserarea
iar norii mă strigă mai tare ca marea.

Natürlich, firescul s-a epuizat
când şarpele Evei, în măr deghizat
ridică minciuna la rang de-adevăr.
Nu-i vorba de mine, de-Adam, ci de măr.

Prin clipe perind fără sorţ de izbândă,
mi-e noaptea prea lungă şi albă inundă.
se crapă de ziuă dar nu-i de ajuns
Adam ura mărul şi-n el a pătruns.

În umbră visează că-n piepturi revine,
aduce din flăcări uitarea de sine,
dar vezi? Indigoul în noapte-mbibat
cum stă pe la colţuri..., Natürlich pătat...

Izvorul adapă o fiară-a pădurii
cu-aceeaşi credinţă, lăsând picăturii
un gust derizoriu de lespede seacă,
e prea dimineaţă să curg, o să-mi treacă...

Prea rece să pot descifra ce-a distrus
un soare albastru, în zori a apus,
pe geamuri apar urme seci de călcâi,
mi-e greaţă să spun "Natürlich rămâi!"

Eliberare

 

 

Dacă tu crezi că-mi poţi purta suspinul
prin bălţi de lacrimi, fără să clipeşti
şi-apoi să-mi spui c-acesta-mi e destinul,
eu zic că-i timpul să te mai gândeşti.

Dacă tu crezi că-n spatele iubirii
te poţi adăposti oricând pofteşti,
un singur spin ucide trandafirii,
eu zic că-i timpul să te mai gândeşti.

Deşi spuneai că totul se plăteşte
în viaţa asta, cât ar fi de grea,
că tot ce ignorăm se ofileşte,
se pare c-am murit în lipsa ta.

Spuneai că n-ai să poţi uita vreodată
cum rătăceam în ochii tăi cei verzi,
deşi scăldată-n lacrima curată,
eu am murit de mult fără să vezi.

Zadarnic mă transformi în eroină
acum când teatrul s-a epuizat
îmi cauţi neîncetat o mică vină,
te-am iubit mult, dar te-am eliberat.

 

 

Aici se odihneşte un poet!

Am naufragiat din când în când pe norii
ce m-au lăsat să le adun splendoarea,
să o împart mereu cu cititorii,
loviţi de dorul ce-a atins visarea.

Nici numai ştiu de câte ori căzut-am,
nici numai ştiu de ce aş fi rămas
îngenunchiată când, pe nori văzut-am
cum pot zbura spre stele pas cu pas.

Am naufragiat pe lună şi pe stele,
cu lacrimile scurse fără soţ,
pe curcubeul smuls din acuarele
şi trandafiri ucişi de primul hoţ.

Zăpezile mi-au înlesnit puterea
de a urca pe stâncile abrupte,
a îngropa în versul meu durerea
ce-mi obliga sufletu-n ger să lupte.

Am naufragiat în aşteptare
c-un geamantan îmbâcsit cu tăciuni,
am lăcrimat simţindu-mă datoare
să găsesc drum fără instrucţiuni

În ţintirim, pe crucea mea va scrie:
"Aici se odihneşte un poet!
Nu-l înveliţi cu flori, ci cu hârtie!
S-a stins punându-şi moartea la respect!"

Să pleci!

Să-ţi faci bagajul într-o noapte

şi într-o zi să pleci din mine,

să-ngropi sărutul dintre şoapte

sub trenurile fără şine.

Să nu-mi mai osândeşti apusul

nici zorii să nu-mi mai inunzi,

mereu îmi dăruiai opusul,

acum n-ai chef să te ascunzi.

Să pleci din mine ca furtuna,

să uit de tine ca de-un spin

pictat cu lacrima pe luna

ce ne privea cum ne iubim.

Să pleci departe, să n-am unde

să te găsesc, oricât aş vrea,

nu am avut unde pătrunde

fiindcă, ţi-ai ascuns inima.

Degeaba-ncerci să strigi din poartă

că totul este cum a fost,

numai ai loc în a mea soartă,

te zbaţi zadarnic, fără rost.

E prea târziu să-ţi caut vină,

şi mai târziu să te ascult,

eşti liber să porţi pe retină

tot ceea ce-ai dorit mai mult.

Numai pot fi scut între tine

şi lumea care ne-nconjoară,

să pleci şi să îţi fie bine,

ţi-o spun pentru ultima oară!

Îmbracă-te, pentru a mă iubi!

 

 

 

Îmbracă-te cu mine-n astă seară,
să nu-ţi îngheţe sufletul de dor,
să-mi picuri calmul tău în călimară
şi-n mângâieri de vis s-adorm, uşor.

Să-ţi dai cu mine, caldă, peste pleoape
să-ţi redau tihna scursă peste zi,
să-ţi dăruiesc iubire cât încape,
îmbracă-te, pentru a mă iubi!

Îmbracă-te cu mine-n iarna rece,
la poarta sufletului meu să-ţi aud paşii,
să te ascund în mine până trece,
ninsoarea ce-o presară îngeraşii.

Să-ţi împleteşti din mine o cunună,
la gâtul tău să mă porţi zi de zi,
să-ţi dăruiesc argintul pur de lună,
îmbracă-te, pentru a mă iubi!

Îmbracă-te cu mine-n noaptea asta,
să-ţi aduc stelele în trup vibrând,
să înflorească-n gerul crud fereastra,
să mă porţi veşnic doar în al tău gând.

 

 

 

 

 

Sărut nevătămat

 

 

Cu sărutări de crin, nevinovate,
ningea neîncetat o noapte întreagă,
încătuşări fierbinţi, abandonate
la pieptul tău avid, să ne înţeleagă
luna şi stelele, aprinse-n cer de tuci,
privirea orbilor rătăcind peste ceaţă,
să ne alerge şchiopii la răscruci,
să ne cuprindă-n zori pofta de viaţă.

Cu sărutări de trandafiri albaştrii
ningea în noapte-aceea, n-ai văzut?!?
Priveai în ochii mei ca şi când aştrii
ne contopeau  pe veci într-un sărut.
Ne urmăreau cometele grăbite
să lase-n urmă praf fără folos,
tăcerile din şoapte aţipite
să ne-mpletească drumul luminos.

Cu sărutări din lacrimile lunii
ne-am zămislit iubirea până-n zori,
poemele i-au stins nopţii tăciunii,
şi-adăpostit sufletul de ninsori.
Fără de număr, valurile mării
se rătăcesc pe ţărmul îngheţat,
lacrimile de dorul sărutării
se-aştern într-un covor imaculat.

Adorm în palma ta noapte de noapte
visând sărutul zorilor, nevătămat
de niciun fir de praf din stele apte
să ne distrugă drumul parfumat.
Adorm cu sărutări nenumărate,
pe pieptul tău, aşa cum ne dorim,
sub cerul plin cu stele antrenate
să ne înveţe cum să ne iubim.