De ce-ai pierdut?

Acum când rătăcesc fără durere
când nu mai ştii de mine mai nimic,
nu îţi mai bat la uşa cu putere,
nici la fereastra rece să-ţi mai zic,

Acum când m-am retras în a mea minte
ca şi-n căuşul palmelor fierbinţi,
când nu-ţi mai pun pe pernă jurăminte
dar nici nu-ţi cer vreo clipă să m-alinţi,

Acum te simt cum îţi doreşti  nemernic
să-ţi bat în geam cu stropii mei de ploaie,
să-ţi fiu liantul stelelor vremelnic
ce curge-n unităţi de mici şiroaie.

Acum mărturiseşti c-aveam dreptate,
pe mine Dumnezeu m-a investit
să mă ridic din spini cu-abilitate,
nu cu minciuni, cum m-ai învinuit.

E prea târziu să-mi dai ce nu-ţi voi cere,
m-am înşelat, ca orice vărsător.
Iubirea e imensa mea avere
iar fără ea, eşti doar un cititor.

joc, jos, joi, jar... juni...

 

 

Ridică-ţi aripa şi du-te!
Nu te uita-napoi, deloc!
Pe-o creangă dorm trei pagini mute,
au obosit de-atâta joc.

Se leagănă de vânt o frunză
luptând cu codrul nemilos
ce-a fost pictat pe-aceeaşi pânză
şi-a adormit, plutind în jos.

Mai lasă-mi aripa o clipă,
nu-mi smulge versul dintre noi
dezamăgirea se înfiripă
deja, de marţi şi până joi.

Mâine voi fi o amintire
şi-un vers târziu născut din jar,
mă voi opri din nemurire
numai aşa preţ de-un calvar

E limpede că niciodată
nu voi mai crede în nebuni
ce-n jar, de joi, pe jos se joacă
în chip de îngeri, printre juni.

 

 

Natürlich

 

 

 

Normal că pădurea mă cheamă să ţip,
dar eu nu lovesc în pereţi fără chip,
normal că se lăsă din zori înserarea
iar norii mă strigă mai tare ca marea.

Natürlich, firescul s-a epuizat
când şarpele Evei, în măr deghizat
ridică minciuna la rang de-adevăr.
Nu-i vorba de mine, de-Adam, ci de măr.

Prin clipe perind fără sorţ de izbândă,
mi-e noaptea prea lungă şi albă inundă.
se crapă de ziuă dar nu-i de ajuns
Adam ura mărul şi-n el a pătruns.

În umbră visează că-n piepturi revine,
aduce din flăcări uitarea de sine,
dar vezi? Indigoul în noapte-mbibat
cum stă pe la colţuri..., Natürlich pătat...

Izvorul adapă o fiară-a pădurii
cu-aceeaşi credinţă, lăsând picăturii
un gust derizoriu de lespede seacă,
e prea dimineaţă să curg, o să-mi treacă...

Prea rece să pot descifra ce-a distrus
un soare albastru, în zori a apus,
pe geamuri apar urme seci de călcâi,
mi-e greaţă să spun "Natürlich rămâi!"

Puterea stă în tine

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

 

În viaţa asta multe mi-a fost dat să trăiesc,

Am dăruit iubire, cât n-am să îndrăznesc

Să cer vreodată lumii, orice s-ar întâmpla
Chiar dacă voi rămâne norii a-i contempla

Fără să am deasupra țigla - acoperiș,

N-am să calc pe cadavre, nici măcar pe furiș.

Voi spune adevărul oricât ar fi crud

Deși, nu am pretenții vreodată să-l aud.

Am învățat că viaţa nu e nici rea nici bună,

E scurtă precum drumul soarelui pân' la lună,

Te naști de dimineață și-adormi în miez de noapte

Iar, pe la amiază culegi fructele coapte.

Te naști gândind că zorii seninu-ți vor aduce

Dar, între timp constați că sarea e mai dulce,

Că fructul te lovește cum nu ai fi visat,

N-ai timp să te întrebi dacă i-adevărat

Ceea ce se întâmplă, timpul se scurge iute

În zadar curg cascade, sunt doar lacrimi pierdute.

Iubește și dușmanul, ăsta e sfatul meu,

De vrei să te iubească de-a pururi Dumnezeu!

N-ai voie să decazi, de-ai fost dezamăgit,

Ridică-te și luptă, nimic nu s-a sfârșit!

Agață-te de frunze, chiar de un fir de iarbă,

Nu te vor ajuta lacrimile din barbă,

Se-nserează devreme și nu ai apucat

Nici măcar să zâmbești, deși ai tot sperat,

Lacrimile în miere, poți transforma doar tu,

Alungă norii negrii, nu-ți pierde cumpătu'

Nu ești singur pe lume, Dumnezeu te iubește

Puterea stă în tine,  spre cer, te rog, privește!