Mă scoţi din minţi!

 

 

 

 

N-am să-ţi mai dau,
n-am să-ţi mai cer,
nu-ţi mai pictez
gânduri sub geană.

Nu mă predau,
nici grănicer
n-am să-ţi mai fiu,
n-am să-ţi dictez,
înger târziu,
de sub sprânceană.

Nu te mai vreau,
să mă alinti,
să mă răsfeţi,
sau să mă minţi...,
să mă înveţi
lacrimi să-ţi dau...

mă scoţi din minţi!

Văd cum te zbaţi,
pe locul doi,
la uşă-mi baţi
deşi între noi
n-a fost decât un asfinţit,
nu ţi-am greşit, nu te-am minţit.

Mă foloseşti
şi te amuză,
te simt în gând
cum mă pătrunzi,
mă despleteşti
ca pe o muză
şi mă ascunzi.

eu urc vibrând!

M-ai alungat fără motiv
într-o prăpastie de soi,
dar eu sunt vers de când mă ştiu
mi-ai săruta sânii mei goi...
e prea târziu.

mult prea tardiv.

De ce-ai pierdut?

Acum când rătăcesc fără durere
când nu mai ştii de mine mai nimic,
nu îţi mai bat la uşa cu putere,
nici la fereastra rece să-ţi mai zic,

Acum când m-am retras în a mea minte
ca şi-n căuşul palmelor fierbinţi,
când nu-ţi mai pun pe pernă jurăminte
dar nici nu-ţi cer vreo clipă să m-alinţi,

Acum te simt cum îţi doreşti  nemernic
să-ţi bat în geam cu stropii mei de ploaie,
să-ţi fiu liantul stelelor vremelnic
ce curge-n unităţi de mici şiroaie.

Acum mărturiseşti c-aveam dreptate,
pe mine Dumnezeu m-a investit
să mă ridic din spini cu-abilitate,
nu cu minciuni, cum m-ai învinuit.

E prea târziu să-mi dai ce nu-ţi voi cere,
m-am înşelat, ca orice vărsător.
Iubirea e imensa mea avere
iar fără ea, eşti doar un cititor.