Uneori

Uneori, m-aş duce-n crâng
Să-mi pot găsi liniştea,
Să uit tot, să nu mai plâng
Printre lumea asta rea!

Să-ntreb frunzele, pe ramuri,
Şi crenguţele plăpânde,
Când le rupe vântu-n valuri...
Şi-ele se ascund? Pe unde?

Să m-afund şi eu cu ele
Pentru-n timp, nu pentr-o viaţă,
Doar cu lacrimile mele
Să mă trezesc dimineaţă.

Să mă spăl de-atâta ură,
Să reînvăţ să mă iubesc
Mai mult, nu cu-o firimitură
Din ce am, să mă hrănesc.

Să devin şi eu firavă,
Cum sunt unele femei,
Să n-ascund că sunt bolnavă,
În urma anilor grei...

Să devin altă persoană,
Cu-o mască impunătoare,
Dulce, precum o bomboană
Dar, de fapt otrăvitoare...

Uneori, ca-n astă seară
M-aş ascunde-n noaptea grea
Să fug de lumea de-afară,
Să n-aud de nimenea...

M-aş ascunde sus pe-un munte
Să fiu doar cu Dumnezeu,
Numai El să mă înfrunte,
Dar să-mi lase eul meu.

Mai există: "noi"?

Despre "noi" ce-aş putea spune?
"Noi", am fost cândva iubiţi,
Ne hrăneam cu-afecţiune,
Ne numeam "îndrăgostiţi".
Ne urcam pe culmi alpine,
Într-un "noi", viu, unitar.
Clipa când "tu" şi cu "mine"
S-a oprit la minutar,
N-a găsit forţa să spele
Amintirea unei ploi,
Iar pe paginile mele
"Tu" şi "eu", au rămas "noi".
"Noi" există, n-a murit!
Nu s-a şters din calendare!
Dacă nu eşti lămurit,
Striveşte-mă cu uitare!
Loveşte-mă cu tăcere,
Cu-o stâncă, c-un bolovan
Inundă-mă în durere...
Şi... revin-o peste-un an,
Într-o zi întunecată,
Într-o zi plină de ploi...
Întreabă-mă înc-odată:
"Oare mai există: "noi"?

Vreau să mă mint!

Dac-aş găsi plăcuţa din capăt de tunel...
Deşi vă simt în spate, deja mă simt datoare,
Mă ridicaţi pe vârfuri... şi tu, şi ea, şi el,
Dar labirintul ăsta e mult, e mult prea mare!
Aştern silabe-n grabă, parcă le şi rostesc,
Vreau să mă mint că-i ziuă, că totul a trecut
Dar Luna-mi râde-n spate, prin noapte rătăcesc,
E singură-ntre stele... şi-i doar la început
Degeaba caut uşa cu mâna pe pereţi,
Mă simt aşa învinsă, nu mă compar cu Luna
Aş vrea să mă ascund, să nu mă mai vedeţi!
Lacrimile mă sfarmă, aş prefera minciuna,
Aş prefera tăcerea ascunsă-ntre morminte,
Aş prefera durerea unui ocean imens
Din labirintul ăsta ce mi-a pătruns în minte...
Sau eu în el mă aflu?!? Vreau..., mă zbat, vreau să ies!
N-am nevoie de milă! De nimic nu duc lipsă!
Vreau doar să găsesc uşa, să ies din labirint
Aş vrea să mă întorc la ziua cu eclipsă
De Lună, să te-ascult... iubesc... vreau să mă mint!