S-a frânt o creangă, mult prea încărcată
De flori şi fructe, dulci şi aromate
Lăsând un gol cum n-ai simţit vreodată,
S-a sfâşiat, ignorând tot şi toate.
Ignorând crengi, frunză, chiar şi tulpină
S-a lepădat de toată demnitatea.
Şi-a deschis drumul său spre rădăcină
Ducând în pumnul stâng realitatea.
Omizi mai mari ca frunza-i delicată
I-au încolţit speranţa-n dimineţi,
I-au destrămat tăcerea adunată
În pieptul ars de flăcări şi săgeţi.
S-a frânt un ram, în locul său rămâne
Vid neîndulcit de niciun fel de floare,
Niciun balsam de pe această lume
Nu poate dărui aceeaşi boare.
dedicată fiului meu Doru-Costinel, adormit pe 18.05.2011
Postări
