Sărut de înger prim

 

 

 

Mi-am aşternut pe cerul tău
Un nor, din cei furaţi de mine
Din ochii ce mă reflectau
Mai sus de culmile alpine.

Aripile mi-au înflorit
Sub haina unui crin regal,
Sufletul gol mi-a fost hrănit
Cu dragoste fără egal.

Ai aşternut pe al meu cer
Timid sărut de înger prim,
Pe palme, norii care-ţi cer
În şoapte să ne-acoperim.

Cobori, să-mi pui balsam pe glezne
Şi lacrimile să-mi săruţi,
Să-mi limpezeşti nopţile lesne
De gri să uit, de frig să uiţi.

În palma unui crin regal

 

 

 

Mereu visam să-mi trăiesc visul
În palma unui crin regal,
Mereu credeam că aşa zisul
Suflet s-a înecat la mal.

Mereu visam să-ţi simt surâsul
Înveşmântată-n sărutări,
Dar n-am crezut că-n piept cu plânsul
Pot prinde aripi peste mări.

Mereu mi-am smuls din trup dorinţa
Am despletit-o-n adieri,
Am frânt la colţuri suferinţa
Să nu m-agaţe-n primăveri.

Mereu mi-am şlefuit izbânda
Cu gândul că-ntr-o bună zi,
Mă voi îndestula din blânda
Pedeapsă de a te iubi.

Acum valsez cu fericirea,
Scăldată-n lacrimi de opal
Şi-mi fredonează-n zori iubirea,
Cânt cu fior de crin regal.

Mulţumescu-ţi, Doamne Sfinte!

Mulţumescu-ţi ţie, Doamne

C-am mâncat şi nu-mi e foame,

Că mi-ai dat ochi să văd cerul,

Să mă ţin de el când gerul

Şi crivăţul mă lovesc...
 

Că mi-ai dat puteri divine

Şi nu am uitat de tine,

Mi-ai dat suflet şi cuvânt
Să nu fiu frunza din vânt,
Şi-n vară să ruginesc...

Mulţumescu-ţi ţie, Doamne
Că-ntre primăveri şi toamne,
Sfântă vară mi-ai brodat
Şi totuşi nu am uitat
Prin ce-am păşit şi păşesc.

Mi-ai dat braţe să-mpart hrană
Celor care-n ger te-aclamă
Ca şi mine, Te slăvesc
Cu smerenie şi teamă.
Pentru toate-ţi mulţumesc!

Datorită ţie

 

 

 

Urcat-am ieri pe norii mei de-o şchioapă
să-mi caut liniştea pierdută-n drum,
să-mi scald privirea rătăcind pe apă,
de lacrimile nopţilor pierdute-n scrum.

Urcat-am să presar pe-o lume dură
ce-şi ţine inima sub ambalaj,
îşi afişează fără de măsură
gânduri măreţe, vise, anturaj...

Păşeam cu teamă că ating podeaua
şi-n urma mea las doar frânturi de vise,
un trandafir catifelat ca neaua
îmi contura cuvintele nescrise.

Urcat-am ieri pe norii mei albaştri
să-mi reîncarc cu suflet bateria,
să-mi caut rătăcirea printre aştrii,
iubirea, clipa verde, bucuria.

Urcat-am ieri, la braţul tău, pe stele
am cules suflet pentru-o veşnicie,
să îl îmbrac în versurile mele
şi toate astea datorită ţie.

Lacrima nopţilor

 

 

 

Probabil ai să-mi spui că-n toate
există câte-un fir de ger,
că te-am ţinut un timp aproape
şi-acum te-alung pe-un drum de fier.

Alergi pe boltă, ca un soare
cu plete blonde, despletite
crezând că-n viaţa viitoare
poţi pune lacăt pe cuvinte.

Probabil ai să-mi spui că noaptea
numai în visul meu există,
că tu, de fapt, eşti libertatea
iar eu n-am lacrimi de batistă.

Tu n-ai de gând să-mi săruţi cerul
nici lacrimile să-mi mângâi,
priveşti cum mă distruge gerul
punându-mi sloiuri căpătâi.

Lacrima nopţilor divină
mi-a sărutat-o el cândva
tu n-ai să poţi, n-ai nicio vină
dar n-ai nici loc în viaţa mea.

 

 

 

 

Un crocodil şi-o crocodilă

Un crocodil... cum nu mai este,
un curios nesuferit,
a deschis gura ca-n poveste,
s-a prezentat şi... cuibărit.

Prin stuf, în fiecare seară
pândea să prindă-n plasa lui
o... crocodilă dulce-amară,
să o boteze simplu: pui.

Ştim toţi că nimeni nu prevede
ce-aduce ceasul, cel cu cuc,
ce cântă-n legea lui de verde,
pe limba lui, cu gust de suc.

Prin junglă mii de ochi se-agită
să vadă ei ce s-a-ntâmplat
cu crocodila rătăcită?!?
De când, în pui, s-a transformat?

Un crocodil şi-o crocodilă
se întâlnesc, seară de seară,
în jungla lumii fără milă,
cu gust de dragoste amară.

Au hotărât să îndulcească
cu al lor zâmbet infinitul,
ca-n mlaştină să se iubească
până-i va prinde răsăritul.

Irepetabilă iubire

Prin noaptea neagră mă strecor
să-ţi inund visul rece,
să mă iubeşti, să te ador,
să-mi spui că timpul trece
şi vor veni zilele-acele,
mă voi topi uşor
în ochii tăi, ca două stele
sclipind, să te ador.

Spre zorii zilei rătăcesc
să-ţi pun sărut pe tâmplă,
să mă adori, să te iubesc
cum nu se mai întâmplă,
să-mi pansezi sufletul rănit
de timpul trădător,
să mă îmbraci la răsărit
în şoaptă: "te-ador!"

Din versuri îţi voi împleti
în orişicare seară
nămeţi de vise arginti,
sufletul să-ţi tresară
când vei citi poem de dor,
din dragoste născut,
să mă iubeşti, să te ador
cum nu s-a mai văzut.

Să mă iubeşti, să te ador

Nu mă-ntreba de ce mi-e teamă
să-i fac iubirii loc, din nou...
O simt cum vine, cum mă cheamă,
ca un firesc şi scump ecou.

Am pus zăvor cu multe yale
pe uşa sufletului meu,
dar Dumnezeu te-a scos în cale
şi-mi este teamă, teamă rău!

Aş vrea să mă opresc o clipă
să dau ce-n urmă am primit,
dar i-aşa bine-n zbor, pe aripă...
Cum să m-opresc? M-am rătăcit...

Te caut peste tot şi-n toate
clipele simt că-mi este dor
de tine şi te vreau aproape
să mă iubeşti, să te ador...

Suspin

 

 

 

Din când în când sub streaşină pun cerul
să mă înalţ mărturisind păcate,
să şterg de praf şi să împart misterul
oglinzilor, de stele ferecate.

Pecetluiesc din când în când dorinţe
şi lacrimilor le pun hamul adecvat
să nu zărească gerul din fiinţe,
să spargă gheaţa plină de păcat.

Din când în când m-acopăr cu vitralii
să îmi conserv o moarte pentru-o zi,
s-o dau în schimb, pe flori, la funeralii
când cerului, prea sfânt, îi voi servi.

Mă-mpart la doi, când dragostea mi-o cere,
la patru chiar, deşi n-ai înţeles
că tu ai fost imensa mea avere,
iar fructul nostru moare necules.

Din când în când îmi mai arunc privirea
pe singura icoană ce-o păstrez
la loc de cinste, unde doar iubirea
m-ajută cerul să-l îmbrăţişez.

Nu pot să cred ca a-ngheţat pe boltă
iubirea noastră, pură, ca un crin,
de ciudă blânda lună se revoltă,
am obosit să te mai strig, suspin.

 

Cândva te voi ierta

 

 

 

Când vei dori să mă topeşti de ciudă
că-ţi tot apar în faţa ochilor,
când lacrima-ţi va fi din ce în ce mai udă,
să-mi cauţi aripile rătăcite-n zbor.
  

De vei dori să-mi pui lacăt pe vise,
stelelor praful verde să le furi,
din nepăsare să-nfierezi clipe promise,
alungă-mă din zbor printre dărâmături.

Când soarele-ţi va pune norii-n plete,
ploile îmbrăca în primăveri,
când vei dori să mă citeşti pe îndelete,
va fi aşa târziu, voi fi un proaspăt ieri.

De vei spera c-ai să-ntâlneşti iubirea
sub sălciile plânse de pe mal
după ce-n chinuri le-ai distrus menirea,
eşti doar un visător, iar visul nu-i real.

Când vei dori să nu-ţi mai ies în cale
deşi lumea-i infimă mai mereu,
să-mi dai să beau venin din lacrimile tale
şi-atunci te voi ierta de chin, iubitul meu.