Suspin

 

 

 

Din când în când sub streaşină pun cerul
să mă înalţ mărturisind păcate,
să şterg de praf şi să împart misterul
oglinzilor, de stele ferecate.

Pecetluiesc din când în când dorinţe
şi lacrimilor le pun hamul adecvat
să nu zărească gerul din fiinţe,
să spargă gheaţa plină de păcat.

Din când în când m-acopăr cu vitralii
să îmi conserv o moarte pentru-o zi,
s-o dau în schimb, pe flori, la funeralii
când cerului, prea sfânt, îi voi servi.

Mă-mpart la doi, când dragostea mi-o cere,
la patru chiar, deşi n-ai înţeles
că tu ai fost imensa mea avere,
iar fructul nostru moare necules.

Din când în când îmi mai arunc privirea
pe singura icoană ce-o păstrez
la loc de cinste, unde doar iubirea
m-ajută cerul să-l îmbrăţişez.

Nu pot să cred ca a-ngheţat pe boltă
iubirea noastră, pură, ca un crin,
de ciudă blânda lună se revoltă,
am obosit să te mai strig, suspin.