Iar am obosit

În noapte, iar am obosit
Luptând cu morile de vânt,
În zori de zi n-am desluşit
Nici cine-am fost, nici de ce sunt...?!?
Tu, Doamne!!! Care ne creezi,
De ce îmi dai, încă mai pot?
De ce nu mă opreşti, s-aşezi
Lacrimile ce vin şipot,
În valuri frânte, deşirate
Pe şevaletul adormit,
Să le trimiţi etern, departe...
Să-mi fie chinul întocmit
Dintr-o petală, chiar uscată,
Fără arome sau splendori,
Să fie sinceră, curată
Din şevaletul fără nori,
Să numai lăcrimez vreodată.
Tu, Doamne!!! Eşti mereu aici,
Fii lângă mine-n astă seară,
Fă-mi lacrimile-un pic mai mici
Cu strop de miere-n viaţa-amară!
Îndură-te Doamne, te rog!
Am obosit enorm, de drum!
Această viaţă-ţi dau zălog
De-mi dai un zâmbet cald, acum.

Te-aş ascunde-ntr-o secundă

Înlătur zăpezi cumplite dintr-un labirint ciudat
Dezmierdat o iarnă-ntreagă-n adieri extravagante,
Opresc vântul să lovească-n pletele ce ţi-am fardat
Cu-acuarela delicată din nopţile lungi, vacante.

Mă întreb cu disperarea curiosului profund:
Câte clipe vei mai stoarce din pomeţi îmbujoraţi?
Câte nopţi vei mai sustrage din nisipul ce-l ascund
Sub coroana purităţii falnicilor împăraţi?

Îţi aştern covor de rouă pe un adevăr complet,
Presând zile inegale într-un manual nescris,
Pictez viitoru-n stele peste-al vieţii şevalet
Şi-mi îngrop dorinţa vie de a săruta pietriş.

Nu te-atinge nici o strofă, nici o virgulă piezişă,
Nu te-ncânta nici o seară din trecutul luminat
Şi-ndulcit cu-aroma plantei fierbinte ca o gheişă,
Joci doar cel mai ieftin teatru, jalnic şi neînsemnat.

Curge ceaiul peste fructe, mă îmbată slăbiciunea,
Aburesc lentila crudă, ceaţa o azvârl în zare,
Zbor prin vastul întuneric delegând perfecţiunea
Te-aş ascunde-ntr-o secundă, însă dorul tău mă doare.