Izvor de mângâiere

Când luna se sfieşte
În ochi să ne privească,
Când noaptea îşi porneşte
Tăcerea, să domnească.

Când soarele se stinge
Plângând, în valul mării,
Când dorul tău m-atinge
Cu aripa chemării.

Când versul se declară
Izvor de mângâiere,
Când struna de vioară
Sărutul cald ţi-l cere.

Când frunza se strecoară
Pe drumul haiducesc,
Precum o căprioară
Sufletul să-ţi hrănesc.

Când codrul ne invită
Răcoarea să-i sorbim
Din frunza adormită,
Vibrând să ne iubim.