De trei ani dus în ceruri

Nu mi-am permis să-mi iau în palme viaţa
să fac cu ea... ce vreau, cum mi-ai rostit,
mi-am lustruit cu multe lacrimi gheaţa,
prin viscol şi nămeţi... şi-am izbutit
să înţeleg ce-ai vrut să-mi pui în cale,
să văd mai clar cât pot să mai răzbesc,
luptând cu urma amintirii tale
pe care n-am curaj s-o îmblânzesc.

Mă arde dorul crud, de tine, mamă,
lacrimile n-am cum să le opresc,
de trei ani dus în ceruri, fierb în dramă
nu am curajul tău, nu îndrăznesc...
Aici e întuneric fără tine,
până şi cerul plânge fără glas,
de ce-ai plecat aşa departe fără mine?
Sunt între două lumi fiindc-am rămas.

N-am să mai pot zâmbi în veci, măicuţă,
fără de tine sunt un tren pierdut,
mai bine-aş fi călcat pe jar, desculţă,
sau din zăpadă te-aş fi conceput.
De-aş ştii c-acolo sus îţi este bine,
n-aş mai avea motiv să mă-ntristez,
în ochii mei citeşti că fără tine
nici nu mai sunt, chiar nu realizezi?