De-aş fii simplu trecător

Dacă versurile mele

S-ar strecura îngheţate

Peste pagini, printre stele,

Peste lacrimi asortate,

Mii de cioburi s-ar răsfrânge

În oceane de durere,

Toate florile ar plânge

Fără pic de mângâiere.

Dacă sufletul din mine

S-ar confunda cu ţiţeiul,

Smulgând aripi de albine

Ce sărută-n taină teiul,

Mii de stânci şi pietre grele

Mi-ar acoperi suspinul,

Aş zbura de-acum spre stele

Împletind norii cu chinul.

Dacă gândurile mele

S-ar extrage din infern,

Ar duhni a geruri grele,

N-aş avea tupeu să cern

Lacrimile astea toate,

Ce se scurg fără vreo vină

Până hăt.... târziu în noapte,

Să vă scalde în lumină.

Aş lua din flori polenul

Pentru-a le ciobi petala,

Cu cerneala şi penelul

Mi-aş împrăştia doar fala,

V-aş lovi cu nepăsarea

Trecătorului uimit

Şi-aş lăsa în urmă sarea

Rece, crudă, de granit.

De-aş fii simplu trecător

Pe aleile-nflorite,

Nu v-aş spune că-mi e dor

Să pansez stele rănite,

Mi-aş lua razele lunii

Şi le-aş găzdui pe frunte,

Iar în mrejele minciunii

V-aş zidi, urcând pe munte.

Dar, mi-e sufletul prea dornic

Iubire să plăsmuiască,

Lacrima mi-e un ceasornic,

Ce cu putere cerească

Zămisleşte mângâiere

Din lovituri şi suspine,

Din viscole şi durere,

Numai să vă fie bine!

Publicată în antologia : Romeo şi Julieta la Mizil
ediţia a-IV-a

Sunt om

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Sunt om pe acest pământ
Și cu bune și cu rele,
Nu am averi, am cuvânt
Scris în paginile mele.

Sunt așa de imperfectă
Încât n-am să-ți cer nimic,
Unii-mi spun c-aș fi directă,
Alții că-s un suflet mic.

Sunt așa nepăsătoare
Și mă rog la Dumnezeu,
Atunci când plantez o floare,
S-o ude, fiindcă-L rog eu.

Sunt așa de-încrezătoare
Că Dumnezeu mă iubește,
Încât dăruiesc o floare
Și celui ce mă lovește.

Sunt ca apa ce se scurge
Într-un colț cât mai retras,
Pentru a putea parcurge
Drumul meu, cu al meu pas.

Sunt ca lutul ce păstrează
Urmele erei, pe chip,
În mine, viața vibrează
De-aceea scriu și nu țip.

Sunt mulțumită c-am putere,
Greul, să îl depășesc,
Zâmbind, chiar dacă-n durere,
De-o viață întreagă, iubesc.

Mâine voi zâmbi, promit!

Printre crengi, frunze uscate din nou astăzi hoinăresc,

Înot în ocean de lacrimi agăţându-mă de stuf,
Mă întreb ca-ntotdeauna...: "m-am născut să izbutesc?"
"Sau doar să transform în versuri lacrimi pline de năduf?"
Florile din a mea viaţă mă învăluie cu căldură,
Cu-arome mângâietoare, sperând c-aşa mă alină,
Eu mă-nec în lacrimi sute, ele curg fără măsură,
Lăsând şanţurile pline, şi-ochii mei fără lumină,
Îmi roade mereu din suflet, mai am doar o picătură,
O păstrez ca pe-o licoare, o hrănesc pe zi ce trece
Cu fire din stuful care mă-mbrăca ca-ntr-o armură,
Dar cuvântul m-a lovit, nu am cum să rămân rece.
Mă izbeşte peste suflet, îmi înveninează viaţa
Iar colacul de salvare... astăzi e plecat... departe,
M-a simţit şi a-ncercat să-mi picteze dimineaţa,
Dar săgeata ascuţită a venit din altă parte.
M-a lovit ca pe-o statuie, fără să-i pese o clipă
C-altă rană-mi poate frânge sufletul deja lovit,
Îmi crescuse-n vise aripi, dar s-au irosit în pripă...
Mâine voi zâmbi, probabil, mâine voi zâmbi... promit!