Floarea sfântă a iubirii

Ştiu, acum câteva zile, vă spuneam că mă opresc,
Că nu voi aşterne-n noapte versul meu cel sufocant,
Azi am o rectificare ce-aş vrea s-o împărtăşesc:
Scriu în proză subiect mult prea dur şi deprimant.
De-aceea revin aici, nu fiindcă-s o mincinoasă,
Versul mă face să zbor, mă scaldă de tot ce doare
Nu ştiu dacă sunt crezută, nu ştiu dacă-s înţeleasă
Versul meu despre iubire este ca o sfântă floare
Simt cum mă strigă mereu, iar dacă n-o îngrijesc
Se ofileşte pe suflet, în cenuşă se transformă,
Nu-mi doresc nici o putere, doar adevăru-l grăiesc:
Floarea sfântă a iubirii, simt în cea mai pură formă.

Vestea venită-n noapte

Prin vatra plină de tăciuni am rătăcit,
Să aflu colţ de nor din ploi fierbinţi,
Timpu-a lovit din nou şi-un dor tacit
Apasă aprig zborul stors din minţi,
Cupa cu vinul demisec, lent s-a umplut
Picurând peste mine flăcări dense
Ce-au ars năpraznic adevărul absolut
Vărsând în urma ta minciunile intense,
Ai îmbrăcat iubirea-n neagră haină,
Paharul l-ai umplut pân-la refuz,
Ai adormit în mine vers de taină
Pe culmea norilor lăsând mesaj confuz,
Mi-ai dat pentru-o secundă libertatea
De-a flutura aripa peste veacuri
În vatra sufletului arde-n flăcări noaptea,
Tăciuni de dor din ochi se varsă-n lacuri,
M-ascund printre cuvinte neînţelese
Şi mă hrănesc fără să vreau cu tine,
Cel de acum, de-atunci, din seri alese,
Iar cupa mea mai limpede devine.
Veninul tău a fermentat o vreme,
Când mai credeam în valul spart de mare
Divinizându-ţi ochii în poeme,
Doar amintirea vie mă mai doare,
Chipul tău mă inundă peste noapte,
Giulgiul tristeţii peste vis coboară
M-a-nspăimântat vestea venită-n şoapte,
Cenuşa-i prea încinsă, prea amară.

Prin cenusa...

Sângele nu a curs, așchii nu au sărit,
Cerul mă găzduia pe norul plin de zgură,
Cuvântul se năștea când soarele-a murit
Și-am rămas fără sunet, l-am înecat în gură.
Spasmele îmi umpleau pieptul fără-încetare,
Vroiam să strig, să zbier, să țip ca o nebună,
Să spun ce simt, să mor, să spun ce rău mă doare...
Dar... cum și când și cui? până și blânda Lună
A dispărut de teamă să nu o întristez,
În noaptea absolută nici ea nu vrea s-apară,
S-a învățat cu mine să zbor și să vibrez...
Nu vrea să-mi bea licoarea din seara-asta amară
Flacăra din retină, săgeata din cuvânt
Mi-au împietrit fragmentul de seară-înmiresmată
Lăsând în urmă groază... sânge coagulând
Din creștet până-n tălpi, m-am scurs ca o prelată
Plină de norii groși, uciși pentru vecie,
Fără de reflectoare m-am târât prin cenușă...
Nimeni nu poate spune, nu are cum să știe...
Cât de mult am sperat că vei intra pe ușă,
C-ai să renaști pe-aleea fără vreo buruiană
Că-mi vei opri, din drumul fără de bariere
Stropii fierbinți, de-acum, nelipsiți de pe geană,
Dar nu cred că-ți mai pasă nicicând de-a mea durere.

Un zbor dintr-o minune

N-am mai luat foc, deși-s cenușă,
N-am mai gândit, n-am avut timp
Ochii i-am aţintit pe ușă,
M-am ascuns în al meu Olimp.
N-am mai privit, am șters ceva,
N-am ascultat, m-am abținut,
Mă arde dor de vocea ta,
N-am mai luat foc, am reținut.
N-am mai luat foc, să nu fac fum,
Ochii să nu ți-i lăcrimez,
Sunt undeva, n-am cui s-o spun,
În hohot râd când mă-ntristez.
N-am mai luat foc, dar dragostea...
De-am suferit, timpul v-a spune
De ești cenușă-n mintea mea
Sau doar un zbor dintr-o minune.