Răsăritul meritat

 

 

 

 

 

Pășind pe jar cu lacrima pe buze
mi-am făcut loc pe zorii clipelor,
lăsând frunzele toate să m-acuze
c-au ruginit din vina șoaptelor.

Toamna, căzută pe pământul rece,
istoria o repeta mereu,
iar noaptea gri încerca să mă sece
deși știa că-l am pe Dumnezeu.

Din mine s-au născut râuri de vers
ce-au mângâiat suspinele pe frunte,
au infiltrat iubire-n suflet șters
și-au plăsmuit un drum curat spre munte.

Vreau ca de mâine să-mi vibreze cântul,
liniștea cea râvnită să mă-mbrace,
iar zâmbetul să-mi legene cuvântul
și sufletul, ce-n versuri să se joace.

Să nu îmi mai implor nicicând sfârşitul
cum am făcut-o de atâtea ori,
prezentul să-mi ofere răsăritul
pe care-l merit, rouă, zâmbet, flori.