Atât cât cerul nu m-a răstignit

nu mă întreba ce-am scrijelit în soare,
nu pune umbre peste-al meu surâs,
nu biciui, ştii bine, nu mă doare
fiindcă sub versuri lacrimi am ascuns.

ce-am eu aici, un singur munte poate
să defrişeze lent, filă cu filă,
doar el mi-a dat o viaţă cât o noapte,
el a rămas în strofe fără milă.

nu mă întreba ce-am răstignit, cu grijă,
să nu-mi răpească lacrimile corbii,
mi-am pus atele-n suflet rupt de-o schijă
în care se holbau cu groază orbii.

de voi muri cu tine-n gând, iubite,
voi ştii că de prisos nu m-am jertfit,
ci te-am păstrat ca pe o rugăminte
atât cât cerul nu m-a răstignit.