Iubirea, care nu ne mai ajunge

tu crezi ce vrei...,
ştiu că-mi vei da dreptate,
asta citesc uşor în ochii tăi,
pictaţi în toate...

încât, cu orice mască
ţi-ai zdrobi privirea...,
nu pot fi gură cască,
eu recunosc iubirea.

tu ştii prea bine cât
mă biciuieşte gândul,
mă arde într-atât
încât, mi-am pierdut rândul.

mi-am mai schimbat
din stilul plâns pe umăr,
dar n-am uitat
că eu nu mă enumăr.

poţi desena zeci, sute de năluci
dacă n-ai lut să-ţi modelezi iubirea...,
ştiu bine că n-ai unde să te duci
din mine, fiindcă tu-mi eşti fericirea.

tu crezi ce vrei...,
eu ştiu că versul plânge
în clipa când găsesc în ochii tăi
iubirea, care nu ne mai ajunge...

sigur că da, ţi-aş şterge depărtarea
şi calendarul l-aş zdrobi cu stele,
aş îngropa oceanul, râul, marea...
de-ai reveni cu bune şi cu rele.

Dana Pătraşcu - Pruncul nostru - recită - Ștefania Popescu

De unde vin

 

 

unde-am plecat prin ceaţa asta deasă?
nici nu mai ştiu, nici nu m-am întrebat,
deşi, e aşa de ger..., mi-e dor de-acasă,
de lacrimi ce înfloresc nemotivat...

unde-am clădit misteriosul mâine?
n-am întrebat, stelele, câte sunt...
atâta timp cât mai am grâu de-o pâine
pot cumpăra osândă pe pământ.

de unde vin, n-am avut în bagaje
decât iubire, fără de regret,
şi m-au cazat la sute de etaje
de stele, să le privesc în secret.

nu mai am timp să înlătur agonia,
poate că nici n-ar fi prea indicat,
dar stelele, iubirea şi hârtia
mi-au fost alături, orice s-a întâmplat.

 

 

 

 

 

 

Zâmbind în chinuri

 

 

 

 

I-am dat, zâmbind, o mână de-ajutor,
i-am ascultat, în chinuri, desfrunzirea,
dar, nu i-am dat de bănuit că mor
sub stâncile ce mi-au strivit iubirea...

I-am topit suferinţele-n tăcerea
ce-o legănam la pieptul meu, cu trudă,
şi-am înţeles că n-a întâlnit durerea
deşi, de ger, avea retina udă.

M-am întrebat, în astă lume nouă,
în care viaţa nu mai e trăită,
chiar dacă-i frânt sufletul pe din două,
care din noi e cea mai împietrită?

Ea, care-şi poartă încă-n palme viaţa
deşi, sub palma fiului se frânge...,
sau... eu, zâmbind în chinuri, dimineaţa,
depun o stea, pe geana care plânge.

Aşteptare

 

 

 

Aştept să-mi pui culoare
pe geana înlăcrimată,
să mă aduni din soare,
să-mi spui că niciodată
nu mi-ai pus ger pe glezne,
nici şoapte încrâncenate...

să te adun mai lesne
decât culeg din noapte
visele-n palma dreaptă
şi steaua căzătoare
ce încă mai aşteaptă
să mă aduci din soare.

să-mi despleteşti furtuna
pe banca însetată,
în care-a ascuns luna
iubiri, ce niciodată
nu vor plăti dobândă
din credit compromis.

reconstruiesc, inundă,
nopţile prinse-n vis
se-agită-n largul mării,
de parcă plec privirea...
nu te pot da uitării
cântărind împlinirea.

 

 

Nu te opri!

Chiar dacă arzi, dintr-un motiv anume,

din strălucit să nu te-opreşti, nicicând,

invidia de pe această lume

nu poate lua sfârşit, în niciun rând.

Unii cerşesc, în piaţa mare, locuri,

în timp ce alţii-l cern pe cel bătrân,

tu să n-aştepţi căderea de pe tocuri,

doar Dumnezeu, din Cer îţi e stăpân!

Ridică-te şi umblă! -a spus Mesia,

nu căuta surâs la infinit...

te-aştept la poarta unde poezia

alină sufletul de ploi lovit.

Plini de început

plec, să-mi depăn depărtarea
într-o altă încrengătură,
să realizez că zarea
a început cu-o picătură...

nu se va sfârşi cu mine,
nici nu tine-n rol de spin,
sigur este cel mai bine
să iubesc... şi... nu puţin.

vântul urlă-n miezul verii
ca şi când s-a-ndestulat
de tăcerile durerii
şi de dorul netrunchiat.

lacrimile curg, cu ploaia,
fără seamăn, peste noi
se produce vâlvătaia,
plini de dragoste şi... goi.

 

 

 

 

 

 

 

Ploi de stele

 

 

 

alerg prin deşert
în noaptea târzie,
aş vrea să te iert,
să-ţi scriu poezie,
pe tâmplele albe
să-ţi pun sărutări,
la gât să-mi pui salbe
de viaţă şi zori.

mă împiedic de-o stâncă
crescută-ntre ploi,
e rece şi încă
furtuna din noi,
ne spală de ură
dar te îngrijeşti
să pui picătură
sub tălpi... să striveşti.

pe geana speranţei
că-n vis te găsesc,
îi dau ignoranţei
vacanţă şi cresc
o mie de stele
pe bolta cernită...
divin e-ntre ele,
în ploi sunt iubită.


 

Până dincolo

 

 

 

Reţin şoaptele între dinţi.
Stelele, de după boltă,
se ascund visând cuminţi
cum culeg albă recoltă
de săruturi, dezmembrate
dintr-un lan de curcubeie,
calde, tandre şi furate,
ca un suflet de femeie.

Alung gândul, nestatornic,
într-o grotă, să mocnească.
Zâmbetul apoteotic
şi şoapta ce-a vrut să nască
zeci de lovituri de bice,
le pun la păstrat, sub soare,
suferinţa să abdice,
să uit cât de mult mă doare.

Mă dor gândurile toate,
insomniile mă sorb,
mă târăsc, zâmbind, pe coate,
alung penele de corb
ce se adună-n cârduri clare,
mă îndeamnă să trăiesc
investind lacrimi amare...

mor, şoptindu-ţi: te iubesc!

De când te iubesc

 

 

 

Doar de când te iubesc
versu-mi curge-n izvor,
nopţile se unesc
pe-un tril ameţitor.

Doar de când te ador
zorii-mi sunt mai senini,
stelele nu mai vor
să-mi ofere ciulini.

Doar de când te-am aflat
şi-mi dai viaţă-n deşert,
te iubesc neîncetat...
sentimentul e cert.