Un vis împlinit

 

 

 

 Am adormit în gând cu tine
şi m-am trezit cu tine-n gând,
eşti Universul ce conţine
iubirea-n fiecare rând.

Zâmbesc, când zorii îmi ridică
pleoapa pentru-a descoperi
o lume-ntreagă într-o mică
retină, ce mă va-nflori.

S-adorm cu şoapta ta pe geană
pictându-mi vise-n primăveri,
nu-i o minune pământeană
ci liniştea oricărei seri.

Adorm cu tine-n gând, iubite,
acum, când cerul s-a deschis
să-mi pună suflet în cuvinte
şi viaţă pură-n orice vis.

S-adorm cu dragostea pe buze,
cu sufletul necenzurat
de înlănţuirile confuze,
e tot ce-n viaţă am visat.

Între noi doar un sărut

"Cum să păşesc pe creste?"
Mereu m-am întrebat,
în vremurile-aceste,
cum să zâmbesc curat?

Cum să îngrop trecutul,
când lacrimile ard,
când cerul, aşternutul
sunt goale? Ce hazard...!!!

Cum să închid cutia
cu litere de-o şchioapă,
să împăturesc hârtia?
Lacrima mea nu-i apă!

De ce-aş întinde mâna
spre ceea ce urmează
când, poate doar furtuna
din mine, mai contează...?!?

Cum să mă rup din mine?
M-ai învăţat de-acum,
să-nlătur culmi alpine,
croindu-mi un alt drum...

Să las stelele-n urmă,
alţi zori să desluşesc,
hazardul mi se curmă,
învăţ iar să... trăiesc.

Tremur ca raza surdă
a soarelui din zori
sufletu-n mine zburdă,
sunt sute de fiori...

Prin ceaţa asta deasă
căutând drumul drept,
să fim din nou acasă...
De prea mult timp te-aştept!

Mi-e teamă să-ntind mâna
mi-e teamă să plutesc,
învaţă-mă, ca luna
pe ceruri, să zâmbesc!

Sărută-mă şi pune-mi
pe umeri primăvara,
arată-mi visul, spune-mi
cum se trăieşte seara.

Că stelele albastre
nu se vor irosi,
printre serile noastre
veşnic vor străluci.

Vom îngropa trecutul
cu lacrimile lui,
vom lăsa începutul
în seama Cerului.

Doar El ştie mai bine
ce-a scris la început.
Între mine şi tine
numai El şi-un sărut.

Să vii de dor

 

 

 

Mi-e tare dor de tine, de dor mi-e tare frig,
te-aş striga, m-aş abţine, te-aş săruta, te strig...
Ceaţa nu te mai lasă sărutul să mi-l simţi,
sub lacrima cea arsă obrazul să-mi alinţi.

Mi-e tare dor de stele, de lună şi de soare,
de toate-n ochii tăi mi-e dor, ochiul mă doare,
şoaptele curg pe trupul meu, înveninate
în dorul ăsta crud, strig nedreptate...

Mi-e tare dor să-ţi despletesc cuvinte
făr-a mişca, cu tine-n gând,  lespezi în minte,
să mă ridici şi să mă scalzi în bălţi de soare
punându-mi frigul iernii-n reflectoare...

Mi-e tare dor de tine, în dor mă învelesc
să-ţi simt visele-n noapte, stele împăturesc
să le surâd o clipă, o noapte sub făclii
de sărutări, să-ţi ningă, fără s-aştept, să vii.

 

 

 

 

 

Versuri frânte-n cozi de stele

 

 

 

În fiecare an aştept,
să plouă să te pot vedea,
să mă înalţi la al tău piept,
să mă transformi în fir de stea,
să mă aduni, să mă inspiri,
să punem teii la un loc,
să-mi spui ce pui în trandafiri
şi-n dragostea fără noroc.

Să-mi pui pe vis frânturi de stea
şi lacrimi albe de zefir,
să mă topeşti în palma ta,
cu-aromă grea de trandafir.
Să-mi spui că plopii s-au mutat
pe-aleea zilelor pustii,
să mă întorci neapărat,
din drumul meu, să nu-ntârzii.

Mi-e dor de tine neîncetat,
zadarnic ţip, mă arde-n piept,
mistuitor, dor deşucheat,
în fiecare an te-aştept.
Tu ai plecat eu m-am născut
mult prea târziu să pot avea
iubirea ce ne-a conceput,
vers frânt din cozile de stea.

 

Să-mi spui că numai are rost

să te aştept la infinit,

că-n lumea asta, contra cost

e totul, că ne-am irosit.

C-am devenim nişte roboţi,

că nu mai ştim ce nu e drept,

că tu în versuri ne socoţi,

iar eu în vers am să te-aştept.

 

 

 

Dana Pătraşcu - Înger alb din fulgi de nea - voce - Ştefania Popescu

Dana Pătraşcu - Compensaţie - voce - Ştefania Popescu

Dana Pătraşcu - Mă iartă cât mai sunt! - voce - Ştefania Popescu

Iubirea...?

Tu nu ai cum a mă înţelege

nici nu ai cum a mă iubi,

iubirea-i steaua fără lege

ce arde-n locul inimii.

N-ai ochi din cei ce-mi pot aduce

iubirea-n fiecare zi,

iubirea-i sentimentul dulce,

iar tu n-ai cum a mă iubi.

Tu nu ai lacrima sortită

să-mi încălzească pasu-n zori,

sigur c-aş vrea să fiu iubită

dar, nu numai de două ori.

Sigur că ştiu ce-nseamnă oază

de linişte şi de candoare,

dar tu n-ai nici măcar o rază

infimă, să-mi trimiţi culoare.

Iubirea nu e o pastilă

prescrisă-n grabă pe-o reţetă,

nu prinde viaţă doar din milă,

nici nu se naşte-n eprubetă.

Iubirea-ţi pune-n clipă suflet

în suflet strop de mângâiere,

în lacrimi gust de-alean şi cântec

şi-n cântec, vers duios şi miere.

 

 

 

 

Să-ţi aminteşti de îngeri

 

 

 

 

Ţi-am pus deoparte primăveri
din ierni năucitoare,
să-ţi aminteşti de mine ieri...,
mâine să-mi picuri soare.

Să-ţi aminteşti c-am investit
cum am ştiut mai bine
harul, pe care l-am primit,
să înmugurească-n tine.

Să-ţi aminteşti că n-am trecut
doar ca o adiere,
ci ţi-am lăsat ceva mai mult
decât o mângâiere.

Să-ţi clăteşti clipa îndurerată
în lacrimile mele,
să nu mă alungi niciodată,
te protejez din stele.

Să-ţi aminteşti că m-am născut
lăsând fără măsură
drumul iubirii-n absolut,
pe veci să porţi armură.

Ţi-am lăsat munca mea de-o viată
să-ţi limpezeşti privirea
să nu te rătăceşti prin ceaţă,
dorindu-ţi nemurirea.

Compensaţie

Ieri n-ai putut să-mi dai iertarea,
astăzi nu vrei să mă dezlegi,
dar lacrimile-ţi curg ca marea
oceanelor fără de legi.

Mâine când totul va fi veşted
iar soarele va răsări
deasupra unui munte neted
de lacrimi, voi înmărmuri.

Mă vei percepe ca pe-o stâncă
din care m-ai sculptat cândva
dar nu m-ai dat uitării încă...
nici nu mă poţi remodela.

Un monument clădit durerii,
din stele frânte-n primăveri
ce-a reuşit să-i pună serii
cununa stelelor de ieri.

Azi numai vreau să ştiu coşmarul
ce sufletul mi-a întemniţat,
nici n-am să-ţi dăruiesc amarul,
ar fi prea mult, şi-ar fi păcat.

Mâine viorile vor plânge
pe umerii care-au căzut
la ceas de taină, tu vei strânge
în buzunar, timpul trecut.

Eu voi aşterne pentru mâine
cu-acelaşi suflet şi cuvânt,
iubirea care se cuvine
să dăinuiască pe pământ.