Cobaii planetei din noi

Am auzit că se moare, 

am auzit că te-ar duce

încet ca pe-o lumânare,

cu dricul, dar fără de cruce.

Ei spun că ar fi izoletă,

eu spun că e doar un sicriu,

o lacrimă în eprubetă,

și totuși nu e prea târziu.

Din noi unii scapă cu bine,

din noi alții merg la Iisus,

murim să-nviem cu puține

și multe sunt încă de spus.

Am auzit că se poate

să trecem prin Cer și apoi

să fim un întreg peste toate,

deși ne ucidem în doi.

Ei spun că vom fi sănătoși

dacă vom lăsa să alerge

dușmanul cu ochii hidoși,

Covidul cel fără de lege.

Dușmanul cel crud, nevăzut,

cel care ucide pe glob,

cel care din noi s-a născut

și nicicând nu ne va fi rob.

Covidul cel nou, fără milă,

cel ce va rămâne în toți,

ne va transforma într-o filă

pe care va scrie :"roboți".

Roboți cu miros de tămâie,

cu ceară fierbinte-n obraz,

suspine din Cer în călcâie

și nopți țintuite-n grumaz..

Vom fi mai puternici, se spune,

vom fi mai "trecuți prin război",

simțind cum Covidul compune

cobaii planetei din noi.

Nu-i Corona vinovată

Mă simt strivită de cuvinte,

îngenunchiată-n lacrimi mii,

simt că nu pot păși-nainte

printre atâtea "jucării".

E timpul să-mi deschid hăinuța,

să mă arunc în ai mei nori, 

să dăruiesc cu lingurița,

golită de atâtea ori.

Mi-am pus tăcerea să vă spună

că este timpul potrivit 

să faceți câte-o faptă bună, 

ați râs și nu m-ați auzit.

Mi-am trimis fiul înainte

cu-n singur "Nu", neînsemnat

pentru voi toți, printre morminte,

ați zâmbit și n-ați remarcat.

V-am descris tot, de-a fir a păr,

pe înțelesul tuturor,

să iubiți purul adevăr,

ați ales sacul plin cu dor.

Mult mai aproape-a fost de voi

minciuna dulce și pufoasă,

sub ambalaj firav, de soi,

n-ați văzut cât e de hidoasă.

V-am oferit seninul, roua,

Crinul regal, macul firav,

ați ales varianta-a doua

pentru un viitor mai grav.

V-am dăruit șoapta divină

în adierile de vânt

legănând frunza-n carantină,

v-ați întrebat Eu cine sunt.  

V-am oferit izvor de viață

cu fiecare vis atins,

ați ales drum fără speranță

alungând Cerul necuprins.

Ați adunat praful grămadă

să-l risipiți în zile negre 

când nimeni n-are timp să vadă

care sunt clipele integre.

Ați distrus tot cu libertatea

pe care-n lacrimi de coșmar

și-au câștigat morții dreptatea

pe care ați primit-o în dar.

Ați ridicat la rang de geniu

prostia, cea fără de leac,

ați dospit dorul în mileniu

și lacrima fierbinte-n veac.

Ați dat lumina la o parte

cu nopțile lovind în mine,

și-ați ignorat fila din carte,

alegând pâinea cu suspine.

V-am ridicat până la Soare

flăcări pe care nu le-ați stins,

v-am împărțit egal o mare,

n-ați văzut că-s de neînvins.

Deschide-ți ochii, orbilor,

acum, când frica-n voi domnește

să zăriți Cerul Iertător

și pe Cel care vă hrănește!

Lăsați la ușă toată ura

cu care singuri v-ați distrus!

Rugați-vă, cât aveți gura,

genunchi și palme, la Iisus!

Nu mai e timp pentru-ntrebare,

nu mai e timp pentru răspuns,

roagă-te doar cât poți de tare,

dacă în suflet te-a pătruns!

Când toate-acestea vor fi fost

și Soarele-ți va limpezi

o altă viață, un alt rost,

roagă-te pentru-a doua zi!

Acum când frica-n voi dospește,

când ghiara morții-a prins putere 

când Soarele se odihnește,

primăveri nu aveți cui cere.

Acum, când cade ghilotina  

lovind așa la întâmplare,

voi întrebați a cui e vina?

E prea târziu! E-n fiecare!

Așa cum

Am vrut să fiu așa cum ceilalți​,
ce m-au rănit o viață-ntreagă,
n-au fost și nu vor fi nicicând.

​Am vrut să-mi legăn copilașii​
așa cum eu… n-am fost vreodată,
dar zilnic îmi plâng îngerașii
plecați în ceruri prea din zori.

Am vrut să-mi păstrez clipa pură,
așa cum mi-a fost dat s-o am,
pe-o melodie… oricare alta,
nu cea râvnită de mulțime,
nici cea uitată lângă geam.

Am vrut să-mi duc această viață
o pâlpâire de moment,
în liniște și sănătate,
așa cum pot, să o aștern.

Am vrut să fiu o primăvară,
să dăruiesc firave flori
celor ce nu au timp de șoaptă
și rătăcesc printre ninsori.

Am vrut s-alin sufletul care
părea lovit de uragan,
și mai târziu să-mi cer iertare
că l-am iubit așa cum nimeni
nu v-a putea să mă-nțeleagă,
că-n suflet încă îl mai am
o viață-ntreagă.

Am vrut să mai visez o dată,
doar o singură dată, și…
mi-am răscolit toate frunzele ruginite
cu care încercam
să-mi pictez interiorul sufletului
pentru un zâmbet răsărit peste noapte.

Am încercat, încă odată,
să îți fac pe plac,
să plec din mine, să uit că sunt,
să mă îmbăt la brațul unui… alt,
am încercat să fiu ca tine,
dar crede-mă,
că nu voi reuși niciodată
să fiu ce-ai fost tu pentru mine.

Așa cum nopțile-mi sunt pustii,
clipele-mi ard fără să le pese,
așa cum nu voi putea vreodată
să te ascund niciunde.

Am vrut să fiu om
și am ajuns dorință,
am vrut să zbor și am căzut în hău,
sufletul mi se zbate-n neputință,
mi-e dor de tine, dar
mi-ai făcut numai rău.

Așa cum noaptea vine nedorită,
cum ziua trece fără de popas,
m-ai făcut să mă simt cea mai iubită,
și ai plecat,
în suflet ai rămas
așa cum nimic nu mai contează,
tu ai fost totul.
Totul e trecut, dar e.
Acum nu mai vreau nimic.

Cel puțin odată

Cel puțin odată vreau să-ți fiu dorință,
cel puțin odată să mă osândesc
peste lumea asta dacă-i cu putință,
cel puțin odată să mă regăsesc.

Cel puțin odată să mă strângi în brațe,
cel puțin odată să mă ning pufos
peste culmi de suflet pline de speranțe,
cel puțin o clipă să trăim frumos.

Cel puțin odată să mă duci departe
de toată durerea care m-a-nghețat,
să-mi citești în suflet ca și-n a mea carte,
cel puțin odată cu adevărat.

- Arta de-a zbura când iubesc -

Nici nu mai știu ce se mai poartă
nici n-am de gând să strălucesc,
că din iubire eu fac artă...
- Arta de-a zbura când iubesc -

Mi s-a mai spus că nu am minte,
că viața mi s-a scurs în van,
dar eu pășesc doar înainte,
fiindcă doar Ceru-mi e tavan.

Nici nu mai știu în care carte
am scris sau numai am citit,
că ce-i al meu e pus de-o parte,
se pare că... m-am liniștit.

Mi s-a mai spus că-s numai bună
de tras pe dreapta - la relaș,
că-n lumea asta doar pe Lună
există pentru mine naș.

Nici nu mai știu din care clipă
am sentimentul omenesc,
dar știu că-n sufletul meu țipă

- Arta de-a zbura când iubesc -

Înainte

Când vei vedea că Luna plânge
sub șoapta stelelor zglobi,
că Universul nu-i ajunge
și versul mă va înrobi,

Când vei vedea că plânge noaptea
rătăcind între DA și NU,
să-mi pui în plete libertatea
de a visa cum visezi tu!

Când vei vedea că din dorință
se va înfiripa poem,
să fii, cu multă chibzuință,
aici, dar fără să te chem.

Să-mi aduci lumea la picioare
cu tot ce are ea mai sfânt,
să fim ca Luna lângă Soare,
să luminăm acest pământ.

Să-mi dăruiești doar o petală
din florile ce ți-au zâmbit,
ca stelele ce dau năvală
în noapta asta de granit.

Când vei vedea că Luna plină
se-ascunde după trei cuvinte
punându-și geana-n carantină
să privești numai înainte.

De ziua ta, copile dus la Ceruri

azi cerul nu mai are viață, 

pământul... nu mai e pământ,

azi lacrimile îmi îngheață

în ochi și-ntreb... de ce mai sunt?

azi ar fi trebuit, copile,

să-ți fac un tort cât munții toți,

dar nu mai ești... doar eu am zile

în lumea asta... de roboți.

azi ar fi trebuit să stingi 

dintr-o suflare... lumânări

36... și să-nvingi

o lume plină de ninsori.

dar ai ales să-mi sfâșii clipa

în lacrimi, fără de sfârșit,

să-mi dăruiești pe veci aripa

cu care-n lume ai venit.

azi voi aprinde-o lumânare

să-ți lumineze drumul drept,

voi încerca  să-ți scriu cât doare

că ai plecat... și-n veci te-aștept.

în graba mare te-ai născut,

la fel de repede te-ai dus,

mă-ntreb și-acum... cum ai putut

să zbori copile-atât de sus?

eu încă mă târăsc... pe bune...

genunchii-mi sunt doar rugăminți,

mă sting încă, dar n-am cui spune

că deja mi-am ieșit din minți.

că totul curge fără noimă   

zi după zi... timp despletit...

că sunt un vis fără de formă,

și-am obosit, copile-am obosit!

Acolo unde

Acolo unde numai vântul 
mă poartă fără să-mi doresc,
acolo unde numai gândul
mă duce fără să clipesc...

Acolo unde noaptea-mi smulge,
în miezul ei, un vis firav,
acolo unde nu m-atinge
nimic obscen, nimic mârșav...

Acolo unde ziua vine
pentru a naște început,
acolo unde ploaia ține
doar cât durează un sărut...

Acolo lumea se oprește
din rătăcirea-n Univers
să-mi savureze nebunește
filă cu filă, vers cu vers.

8 ani

Au zburat opt ani, copile,
Parcă nici n-au existat, 
Au zburat opt ani de zile
De când m-ai abandonat.

Tu plecat acolo-n ceruri,
În Rai, Iad, cum s-or numi,
Eu lupt veșnic printre geruri, 
Ani la rând, zi după zi.

Am rămas ca frunza-n toamnă, 
Să ruginesc în surdină,
Deși noaptea mă îndeamnă 
Să trăiesc fără lumină.

Au trecut opt ani, zadarnic, 
Încă nu am învățat 
Să trăiesc cu-n dor amarnic,
Dor nescris, nedescifrat.

Nu mai am stabilitate, 
Sunt și oarbă sunt și șchioapă, 
Nu am vis, nu am dreptate, 
Mi-ai luat tot... cu tine-n groapă.

Am rămas aici să-ți scutur 
Câte-un vers peste mormânt,
Lacrimile să-mi alătur 
Atâta timp cât mai sunt.

NeVers

Mi-am pus pe tâmple ceața
să mă aud visând,
să-mi scutur dimineața
de cearcăne, pe rând,
pe pași, pe nepăsare,
pe șoaptă și pe vis,
pe noaptea-ngenunchiată,
pe toate câte-am scris,
pe stele fără număr,
pe lacrima trunchiată,
mi-am pus pe frunte norii
să te visez vreodată.

Mi-am adunat tăcerea
la ceasul desfrunzit,
să îmi ascund durerea
în tot ce-am investit,
în replica din urmă
a lanului de grâu,
în tot ce nu se curmă
și curge peste râu,
se-adună în oceane,
în fire de nisip,
se rupe în secunde

făcându-mă să țip.

Mi-am despletit tristețea
în versuri deșuchiate,
să îți aștept binețea
în fiecare noapte,
dar am visat că visul
s-a înecat la mal
și am rămas nescrisul,
neversul triumfal,
nedeslușitul verii
cu ceața-n zori de Mai,
implorând adierii
să-ți murmure ''mai stai!''

Ce bine...

Ce bine că am învățat să cred în mine, 
Să mă ridic oricât mi-ar fi de greu, 
Că nu m-am risipit crezând în tine 
Și m-a ținut în viață Dumnezeu.

Ce bine că nu mi-am făcut iluzii, 
Ce bine că-n minciună n-am crezut, 
Ce bine că mai sunt, fără perfuzii, 
Deschizând ochii altui început.

Iar dacă mâine-mi vei ieși în cale
Să-mi spui din nou că doar mi s-a părut,
Că-s vinovată, că o iau la vale…
Că nu-i adevărat că m-a durut…

Ce bine că n-am adunat otrava 
Cu care mă hrăneai la prânz și-n zori, 
Ca și la cină… netezindu-mi tava
Cu-al tău venin – un dar de sărbători .

Ce bine că mai pot picta o strofă,
Ce bine că mai pot gândi un vers, 
Ce bine că mai curg, chiar pe sub stofă,
După doi ani, doi ani trăiți invers.

Blestem de glie

Te blestem, țară bogată, să te-mbogățești din nou,
Să te caute străinii pentru-a-mprumuta un ou!
Te blestem să nu duci lipsă nici de soare nici de ger!
Să te chinui, ca și mine, să așterni slove din cer!

Te blestem să-ți plece fiii - în vacanță - cât poftesc!
Să se-ntoarcă-aici, la muncă, pe pământul strămoșesc!
Să nu duci lipsă de holde, de iubire, de... blestem,
Te blestem, țara mea dragă, deși de blestem mă tem...

Te blestem să nu te-atingă nicio clipă de durere!
Lacrima cea mai fierbinte să-ți curgă doar de plăcere!
Să ai toate la-ndemână, așa cum aveai cândva,
Te blestem țară bogată, să nu știi ce-i lacrima!

Să nu știi ce-i sărăcia, furtul, înșelătoria,
Să nu întâlnești vreodată lașitatea sau prostia!
Să îți fie noaptea-noapte, ziua să-ți fie senină,
Mamele să-ți fie mame, din cer pân' la rădăcină!

Tații să-și iubească pruncii ca și când i-ar fi născut...
Te blestem țara mea dragă!!! (Știi cât te iubesc de mult!!!???)
Să nu știi ce-i sărăcia, să nu-ți pierzi timpul oricum!
Să nu-ți dai cu stângu-n dreptu', să n-ajungi să dormi pe drum!

Să ai perna ta pufoasă, așternutul tău curat!
Să ai focu' aprins în sobă... ca și când l-ai fi furat!
Să ai tot ce-ți cere pielea, sufletul, gura, furia!!!
Să ai lacrimile mele- când te scaldă bucuria!!!

Te blestem, țara mea dragă, să nu simți nicicând durerea!
Să petreci clipă de clipă! Așa să-ți crească averea...
Să uiți lacrimile nopții care te-au împovărat,
Să îți limpezească drumul doar cuvântu-adevărat!

Te blestem țara mea dragă, să fii unită-n vecie,
Să nu te destrame nimeni, nici în veci, nici în pruncie
Oricât de sărac ți-e cerul, oricât de uscată-i glia,
Te blestem țara mea dragă să nu știi ce-i sărăcia!

Oricât de-nghețat ți-e drumul, oricât de amar ți-e ceaiul,
Te blestem, țara mea dragă, să nu plângi decât ca naiul,
Să urli cum urlă vântul atunci când a obosit,
Te blestem, țara mea dragă, să iubești cum am iubit!

Să fii iubită de-a pururi, cum nu a mai existat!
Te blestem, țara mea dragă, să ai mereu cer curat!
Să nu îndrăznească nimeni lacrima să-ți otrăvească,
Te blestem, țara mea dragă, poporul să te iubească!

Să ai clipa rafinată, minutul cald și onest,
Te blestem țara mea dragă, din Nord-Sud în Est și-n Vest!
Să ai tot ce-ți face bine, să nu cunoști niciodată
Durerea ce mă apasă, țărișoară... blestemată...

Un dor ce nu se mai sfârșește

N-ai vrut să te ridici o clipă, numai atât… și să mă cerți

c-am îndrăznit să fac risipă de lacrimi iar… și-apoi să-mi ierți

obrajii care-mi ard de-o viață și sufletul acesta prost…

n-ai vrut să mă privești copile și să mă iei din nou la rost…

 

Mi-e dor să-mi spui că va fi bine! Că totul se va liniști,

că voi avea și eu odată un loc să plâng, să pot zâmbi,

să fie cât o gămălie, să-mi pun acolo … ce poftesc…

Mi-e dor să-mi spui, din nou, copile, că este timpul să zâmbesc…

 

Mi-e dor de tine, dragul mamei! Nu doar de-o poză și-un mormânt,

o lumânare, o tăcere ce arde totul… de-un cuvânt…

chiar dacă nu-mi vei da dreptate, de ce-aș mai cere-o, dragul meu…

Tu ești acolo cu toți sfinții, eu… aici… doar cu Dumnezeu.

 

N-ai vrut să mai rostești o vorbă, oricât de mare sau de mică,

din lumea ta, rebelă poate, nimeni nu s-a întors să zică

ce liniște sau ce lumină vă înconjoară, vă-ntregește…

Mi-e dor de tine, dragul mamei! Un dor ce nu se mai sfârșește…

Timpul

Timpul, cel mai bun prieten și dușmanul meu de moarte
când îmi e lumea mai verde, galbenă sau ruginită,
ninge, plânge, devastează și mă-mpinge mai departe
unde-așteaptă trenu-n gară cu un geamantan ispită.

Timpul, plâns de prunc bezmetic și-adiere de stejar
frânge sufletu-n cuvinte, mângâie trupul rănit,
pune lacrima pe pâine, cozonacu-n calendar,
scoate-n noapte, pe fereastră, dorul cel înțepenit.

Timpul, curgător din fire, fără pic de judecată
se contractă, se-adâncește, ca o lamă de cuțit,
se prelinge peste geamuri, pe podea... ca o prelată
ce acoperă trecutul dureros de ascuțit.

Înfiere din fiere

Mi-am luat versul la-ntrebări
ca pe-o iarbă rea și lungă,
i-am pus stele-n păr, din zori,
nici-un punct să nu-l ajungă.

Să umble fără de zid,
modelându-și suferința
și lacrima... insipid,
făr-a-mi tulbura credința.

Să curgă pe pagini reci,
să-ncălzească neîncetat,
să m-asigure că-n veci
de veci, va fi devotat.

Mi-am luat versul la-ntrebări
ca pe-o haină grea și dură,
să-nsoțească peste mări,
peste munți, cu-a lui căldură.

I-am coborât, din cer, rima,
strofele le-am așezat
pe platou, de unde stima
să-l ofere... moderat.

Mi-am luat la subțioară
versul, să îl încălzesc,
să-l ofer, să nu mai doară
niciun sunet pământesc.

Fiindcă nu te-am uitat

Să nu mă-ntrebi de ce te iubesc încă,

am să-ți răspund „- fiindcă nu te-am uitat!”

Eu nu m-am plâns cât mi-a fost de adâncă

rana ce ani întregi a sângerat…

Să nu mă-ntrebi cum te-am purtat prin lume,

cum te-am ascuns în suflet… ani întregi,

te-am transformat din lacrimă în glume

și-am scris ca numai tu să mă-nțelegi.

Să nu mă-ntrebi de ce mi-ai fost icoană,

pereți, tavan, aromă și balsam,

am să-ți răspund firesc… „- eu sunt o cană

plină de lacrimi fiindcă nu te am.”

Să nu mă-ntrebi de ce sunt verde încă

deși rugina-n mine s-a ascuns

am să-ți răspund „- m-ai transformat în stâncă

în clipa când în suflet mi-ai pătruns”.

Să nu mă-ntrebi nimic în acea clipă

am pierde timpul și n-ar fi cinstit,

mai bine dă-mi din ochii tăi aripă

și să zburăm, spre Marte, negreșit.

Pentru a deveni întreg

Mi-a fost dat să mușc din soare

într-o noapte fără stele,

Să rămân vieții datoare

pentru versurile mele.

Mi-a fost sortit să-mi iau zborul

cu-aripile toate frânte,

Să renasc precum ulciorul

spart în drumul greu spre munte.

Mi-a fost dat să-mi scriu trecutul

în culori nepământești,

Să m-aline numai scutul

zorilor ce-mi dăruiești.

Mi-a fost dat să scriu pe stele

despre ochii tăi cei verzi,

Pentru clipele acele

când ai să mă descifrezi.

Ți-a fost dat să-ntorci privirea

și să rămâi năucit

că nu a murit iubirea

noastră, cât timp ai lipsit.

Acum aduni în grădină

florile din a ta carte,

scăpând de singura vină

de-a le iubi de departe.

Ne-a fost dată depărtarea

să ne cântărim iubirea,

Să vărsăm lacrimi ca marea

pentru-a gusta fericirea.

Iubire eternă

Revine ca valul ce plânge pe mal

Se scutură-n șoaptă din ceru-nstelat,

Se-adună, se umple, dansând triumfal,

Eterna iubire cu pas cadențat.

Revine o lună, se pierde o clipă 

Se-adapă, cu stele, lucind la refuz 

Își pune izbânda, de ani, sub aripă 

Deși cerul pare de-a dreptul confuz.

Din sufletul nostru, din ochii tăi verzi,

Din anii aceia pierduți fără rost 

Rămâne iubirea, privește și crezi 

Că este eternă, nu are vreun cost!

Anul melcului

                             Am lipsit așa de mult de aici, dintre cuvintele mele calde, cele care mă mențin în viață, încât nu-mi mai găsesc locul printre virgule, sau mai bine zis printre puncte... și nu doar trei, patru, ci o sută, poate chiar două sute de puncte... cine mai știe?  Cine poate ști câte încap într-o zi, dar într-o noapte? Ei bine, știe cineva într-un an și... câte puncte încap...?!?
                             Eu nu mai știu, nu mai știu nimic, nici de ce, nici pentru ce am poposit atât sperând...  Sperând că noaptea se va lumina, că griul va prinde culoare, că liniștea va înfia clipocitul râurilor și foșnetul frunzelor bătute de vânt. Am sperat că Dumnezeu va trimite un înger să lumineze o clipă bezna, să îndulcească fierea și să aline durerile pricinuite de un munte de promisiuni, care mai de care mai colorate și mai atrăgătoare, care mai de care mai frumos ambalate în hârtie creponată cu miros de iasomie sau poate de trandafir. Am sperat că rugăciunile mele vor reuși să alunge răul și să ajute binele să triumfe... să mă facă să nu mă mai simt prinsă în chingi... zadarnic.
                           După cum spuneam... încerc să pășesc ușor, mă împiedic mai mereu, mă mai uit odată pe unde am călcat... nu-mi să cred că mai există astfel de "drumuri" pe acest pământ, pline de gropi, de ciulini, de spini, de ceață, de chiciură neagră... ei, hai să nu fiu chiar așa de rea, chiciură gri, nu chiar neagră... nu aș fi putut locui sub același acoperiș cu o astfel de creatură, el e un pic mai gri... pe el aproape toți vecinii îl priveau cu un fel de milă amestecată cu o curiozitate debordantă... citeam zilnic în ochii lor :''ce-ai găsit la el? oare nu ești în stare de un bărbat pe măsura ta?", dar îmi puneam mereu întrebarea... "nu cumva e doar imaginația mea?" Niciodată nu m-am uitat la frumusețea trupului sau a chipului, la bogăție sau la portofel... Pentru mine a contat mereu altceva... pentru el însă... după atâta timp realizez că tocmai ceea ce nu mi se pare mie important într-o relație, era foarte important pentru el. Înfățișarea mea, salariul destul de bunicel..., bogăția de vers care izvora din sufletul meu înainte de a-l cunoaște, pentru că după aceea... (muza mea fiind la 15.000 km)... nu mai puteam scrie nimic... el nu mă lăsa niciodată să mă concentrez, îmi povestea vrute și nevrute, cel mai în vogă subiect fiind câinele care își făcea nevoile în curte și vecina de dedesubt... Într-un an de zile am scris nici mai mult, nici mai puțin de două poezii, dedicate fiul meu răposat... Când?  Acasă nu mă puteam concentra de poveștile lui, la serviciu nu aveam timp, în metrou trebuia să-i scriu lui pe WhatsApp, să știe în fiecare clipă unde sunt și ce fac, nu cumva să zbor până în Brazilia între timp...
                         De fapt mă gândeam mereu, după ce mă întorceam la el, ce vor crede vecinii despre mine, cei care m-au văzut cărându-mi bagajele de atâtea ori... că sunt dusă cu capul sau că sunt masochistă, cine știe... Pe stradă, de câte ori ieșeam cu Sara la plimbare toți ne priveau ca pe un cuplu din filmele de dragoste... Un profesor, ieșit la pensie, chiar m-a întrebat odată în magazinul din colț, când eram singură: "Chiar nu vă uitați un pic în oglindă? Luați-l de mână și așezați-vă cu el în fața oglinzii, să vedeți ceea ce nu vedeți... nu e pentru dumneavoastră, doamnă! În copilărie era violent cu colegii de școală, aveți grijă!"...
                        Un an de chin... un an de mutări de colo-colo... anul melcului... l-am iertat de prea multe ori. Ce mă uimea cel mai mult era faptul că el a reușit să scoată din mine tot ceea ce poate fi mai urât dintr-un om... a fost singura persoană care m-a provocat să o fac, să îl plătesc cu aceeași monedă, nu mă mai puteam controla. De fiecare dată când începea o ceartă și mă înjura, nu mă puteam abține și îi răspundeam asemenea... El mă înjura, eu la fel... o dată pur și simplu l-am scuipat... nu mi-a venit să cred când mi-a spus că el s-a îndrăgostit de versul meu frumos, dar a descoperit între timp că de fapt sunt o impostoare... Parcă-l văd și acum cum s-a dus la bibliotecă să ia dicționarul să îmi citească ce înseamnă a fi impostor... eu eram prea proastă ca să știu ce înseamnă acest cuvânt.  Nu-și vedea schimbările de comportament după ce termina o sticlă, două sau chiar trei, de bere... la doi litri și jumătate, dar ce credeați? 
                    Ce mă făcea să mă comport astfel? Faptul că se lăuda non-stop că are o educație aleasă, că provine dintr-o familie bine închegată, că a fost educat de bone și el și frate lui, doctor, stabilit cu familia în Franța de câțiva ani... totuși comportările lui erau de o cu totul altă factură... Pe stradă era cel pe care îl cunoscusem, dar nici asta mereu, doar când erau vecini la plimbare, în schimb cum intram în casă și își lua paharul din frigider, și-l umplea și începea să vorbească de unul și de altul, cei cu care ne întâlneam, care în concepția lui toți erau cretini, idioți, needucați... și nici măcar nu aveau acea imensă calitate ca el... faptul că fusese născut în acel cartier, aproape toți erau veniți acolo, parcă de pe altă planetă, pentru minunățiile de... nu știu de ce, pentru că eu nu am văzut ceva frumos acolo, nu am văzut cartierul decât de pe străzi, nu mi-a plăcut niciodată să-mi pierd timpul bârfind pe la colțuri cu vecinii, așa cum se întâmpla când ne întâlneam cu Mirela, balerina. Începea ea să ne povestească... așa cu lux de amănunte ce a văzut pe fereastră, sau cu cine s-a căsătorit fiul președintelui partidului...  
                        Eu chiar mă așteptam să își ceară scuze după certuri, dar asta rămânea la stadiul de dorință... A făcut-o parcă odată... nu îmi mai amintesc... îmi răsună în urechi și azi cum se ruga de mine în biserica Sf. Ciprian, unde venise după mine, să iau cheile apartamentului său și să mă întorc când vreau, numai să mă întorc acasă... La un moment dat chiar mi se făcuse milă de el... și l-am iertat și atunci, deși nu merita nici măcar o clipă să-l mai privesc, nici măcar o secundă să mă mai atingă. 

Un singur subiect

Eu nu mai vreau să știu că ești departe,
tu nici nu ești plecat de ani întregi, 
te simt aici, în versul meu și-n carte,
mereu prezent, cândva ai să-nțelegi
că-n lumea asta nu noi stabilim
ilustrul mâine cât e de perfect,
oricâte voci m-ar lovi, e sublim
să știi că ești un singur subiect.

Eu nu te-am părăsit nicio secundă,
deși am încercat să te ascund,
dar amintirea ta viața-mi inundă
sub cerul ăsta palid,  muribund...
ți-am pus o stea la capăt de-ntuneric
să mă citești când dorul te va duce
pe-aleea unde-n dansul meu feeric
mi-am mistuit sufletul la răscruce.

Mi-am pus o mască pentr-o dimineață
crezând că voi putea s-o stăpânesc,
că-n jocul lacrimilor de pe față
voi înnoda un drum nepământesc,
voi pune lacăt gândurilor albe 
și nopțile-mi vor fi fără sfârșit
că tu mă vei conduce către salbe
de stele verzi din ochii ce-am iubit.  

Ai să-nțelegi cât de real mi-e dorul,
că fără tine totul e nimic,
că-naripată sunt, dar tu-mi ești zborul
și-orice-aș grăi, tu știi ce vreau să zic...
cum supraviețuiesc fără de cer, 
cum alung vârful muntelui spre infinit, 
cum zbor în largul mărilor stingher, 
nu voi muri, dar totul e cumplit.