Orice va fii, toţi suntem lut

 

Tu ştii că eu nu aş pleca

Doar pentru-a face cale-ntoarsă.

Te-ai speriat, iubirea mea?

Cum să îţi las inima arsă?

Eram pe drumu-acela dar,

Ştiam că mai am mult de scris.

Cât m-am zbătut, nici n-ai habar

Şi câte-n gând aveam de zis...

Ştiam că nu s-a terminat,

Că voi mai scrie mult şi bine,

Doar te iubesc neîncetat

Chiar şi în viata care vine.

Eram pe acel drum, iubite

Dar, nu-ncetam să mă gândesc

Că locul tău e-n a mea minte,

 Oricâte stele mă pândesc.

Iar, dacă totuşi, voi zbura

Mai sus decât îmi e permis,

Tu să nu uiţi, iubirea mea

C-ai fost mereu în al meu vis.

Orice va fii, toţi suntem lut

Dar, numai eu ţi-am dat iubire.

Fii sigur că nu m-ai pierdut,

Voi fii sus, s-adun fericire.

 

Oricâte aripi voi avea

Sau poate vele de vapor,

Pe cerul tău voi fii o stea

Care va tremura de dor.

Îţi voi zâmbi, cum fac mereu,

Voi încerca să strălucesc,

Să îţi arăt, iubitul meu

Că şi din ceruri te iubesc!

 

 Orice va fii, toţi suntem lut,

Tu-mi eşti ulcior cu apă vie,

Oriunde-aş fii, n-am dispărut,

 Sunt aşternută pe hârtie.

Mă poţi citi în orice seară,

Oricând vrei, mă poţi răsfoi,

Sunt aburul din călimară

Ce-n veci de veci te va iubi!

Orice va urma

 

 

Sunt sigură că nu mai este

Şi totuşi coastele-o presează,

De mult timp a urcat pe creste

Nu ştiu prin ea ce mai pulsează.

 

M-apasă groaznic, cu putere,

Mă oboseşte fără milă,

De parcă cineva i-ar cere

Să-mi cadă în genunchi, umilă.

Sunt sigură că numai este

C-ai luat-o atunci când ai plecat

Însă durerea dovedeşte

Că locu-acela s-a stricat.

Mă doare rău, ca niciodată,

E doar un muşchi înfipt în piept

Mă-njunghie, nu-i prima dată

Dar, aş fii vrut să te aştept.

Nici nu mi-e teamă de-ntuneric,

Nu asta ar fii important

Acolo totul e feeric,

Dar, parcă e prea galopant.

 

Orice va fii, iubitul meu,

Nicicând n-am să te părăsesc,

Am zburat pân' la Dumnezeu

Să-i spun cât de mult te iubesc.

Flori de mină

 

 

 

Când viaţa-ţi e la jumătate,

Ai de păşit încă pe-atât

Şi fiecare zi e noapte,

Ca-n vise sper c-ai petrecut.

Când întunericul revine

De parcă n-ar avea alt drum

Şi fiecare zi din tine

Se-aşterne ca un praf de scrum,

Când liniştea i-apăsătoare

Iar zorii par că lenevesc

Chiar până-n viaţa următoare,

Priveşte stelele, îţi zâmbesc.

Întinde mâna către ele,

Sunt mai aproape decât crezi,

Pe cerul tău sunt acuarele

Pe care nu vrei să le vezi.

Pune-n căuşul palmelor

Praf din reala lor lumină

Şi peste frunza toamnelor

Vor creşte albe flori de mină.

 

Pentru că te iubesc!

 

 

Astăzi numai contează

De unde mă hrănesc,

Sufletul îmi vibrează

Pentru că te iubesc!

În noaptea asta goală,

Scriu vrute şi nevrute

Pentru-o singură coală,

Ce ştie să m-asculte.

Mâine, în zori voi spune

 Eşti veşnic printre file.

Poate dintr-o minune,

Veche de ani de zile.

 

 De unde începe drumul?

De ce te port în gând?

Fiindcă îmi eşti balsamul

Nopţilor rând pe rând.

Tunelul se opreşte

Pieptul să-mi lumineze,

Iubirea mă-ntregeşte

Sufletul să-mi vibreze.

Restul... pentru mâine

 

 

Vopsim garduri să nu se vadă

Veninul care se ascunde

Sub covor roşu de paradă,

La fiecare cinci secunde.

Cumpăram tone de vopsele,

Care de care mai stufoase,

Să scoatem găuri din şosele

Cu silicoanele faimoase.

Tăiem pădurea pentru-n câine

Ce-şi drege glasul pentru cor

Şi lăsăm restul pentru mâine

Când vom ieşi din dormitor.

Azi hibernăm pe ici, pe colo

 La umbra unei macarale

Ca ursul alb ce-a rămas solo

Cu viaţa moartă prin spitale.

Oferim graurilor grâne

Iar ciocârliilor oţet

Şi lăsăm restul pentru mâine

S-avem ce arunca-n closet.

 

Priveam în mine

Priveam în mine, dinafară
Să mă descopăr cu migală,
Prin ochelari topiţi de ceară
S-alung ultima bănuială.

Alertam punctele din mine,
În virgule le transformam,
Le-nlocuiam cu-n colţ de pâine
Şi-n felii calde lăcrimam.

Învioram zăpezi cumplite
Cu ghioceii tâmplelor,
Să te păstrez adânc în minte
Şi-n vers de veac neîndurător.

Adunam clipele concave,
Le împreunam cu-n ciot de lună
Să mă ridic dintre epave
Vâslind o viaţă prin furtună.

Priveam în mine dintr-o parte
Să-mi caut inima pierdută,
Mă răsfoiam ca pe o carte
Tocită, arhicunoscută.

Mă regăseam într-un târziu,
La pieptul tău, mustrându-mi norii,
Ascunşi etern sub pardesiu,
Priveam spre tine, iubeam zorii.

Mi-e drag să te iubesc!

Mi-e drag să râd de fericire,
Chiar să plâng dacă este cazul,
De dorul tău sau din iubire
Să-mi ardă lacrima obrazul.

Mi-e drag să împletesc cuvinte
Pentru cei care mă citesc
Dar, am imensa rugăminte
Nu-mi impuneţi ce să iubesc.

Mi-e drag să dăruiesc lumină
Când soarele s-a îndepărtat
Deşi nu e din a mea vină,
Cu stelele-am fraternizat.

Mi-e drag să desluşesc mistere
Când noaptea pleacă-n pribegie
Grăbind spre alte emisfere,
Viaţa să ţi-o dau numai ţie.

Mi-e drag să-ţi fiu stropul de apă
Cel care viaţa-ţi îndulceşte
Deşi m-am născut de sub pleoapă
Iubirea-n mine înmugureşte.

Atât!

 

 

În ţara unde dau din gură
Numai aşa, ca să n-adorm,
Unde cei ce ucid şi fură
Din ce în ce mai uniform,
Privesc uimiţi de unde am
Încă putere să zâmbesc,
Să dăruiesc încă un gram
Celor ce încă mă citesc.

În ţara unde laşitatea
Şi lenea-i sport naţional,
Unde nici musca nu se-aşează
Decât pe-un tron fenomenal,
Unde fularu-n plină vară
Hipnotizează glonţu-n gât,
În ţara asta de ocară
M-am trezit eu să strig: atât!

În ţara unde numai este
Nimic din ceea ce a fost,
A pierit totul fără veste,
Limbă, iubire, respect, rost,
M-am trezit eu să scriu în rime
Pierzându-mi timpul preţios,
Citeşte-mă dacă-ţi convine
De nu, păşeşte sănătos!

În ţara unde nici piftia
Nu tremura pentru duşmani
Bazându-se pe farfuria
Ce nu costa atâţia bani,
În ţara asta m-am născut,
În ţara asta vreau să mor,
Iar dacă nu ai priceput,
Îngroapă-mă fără onor.

 

 

Iubirea nu-i la normă

Adun firimituri de vise,
Peste noapte revărsate,
Să clădesc stele promise
Îngerului trist, ce poate
Să mă îmbrace în lumină
Cu-o singură îmbrăţişare,
Aripile să-mi susţină
Ca o binecuvântare.

Pun pe vatră lemn de dud
Să fierb viermii de mătase,
Stelele să le aud
Cântând nopţilor ploioase
Dintr-o frunză ruginită
Ce se zbate de durere
Într-o lume împietrită
De măşti fără mângâiere.

Strâng bucată cu bucată
Să îngemănez o clipă
Nici prea lungă, nici prea lată,
Cât să nu mai fac risipă
De cuvinte fără formă,
Să înţeleagă muritorul
Că iubirea nu-i la normă
Cum nu-i de vânzare dorul.

Te iubesc până la moarte!

Sătulă de întrebări ciudate

Cobor din norii mei tăcuţi,

S-azvârl cu frunzele în toate

Minciunile celor bătuţi.

Bătuţii vieţii împletesc

O lume-a lor, fără substanţă,

Într-un decor absurd, grotesc,

Dând adevărului vacanţă.

Avizi de a purta prin vreme
Vesmântul toamnei ruginit, 
Îşi pun pe faţă mii de creme
 Să pară puri... la nesfârşit.

Îmi iau expresiile-n palmă,
Le poartă prin dicţionar
Să vadă cât pot fii de calmă
Când mă lovesc cu-al lor coşmar.

Ca frunzele vor să mă ştie
Îngenunchiată în ţărână,
Înveşmântată în mantie
 În care toamna n-are-o mână.

Pe chipul meu, o toamnă blândă
Îşi desenează câte-un rid
Ce piere după o izbândă
Chiar dacă mulţi mă pun la zid.

Bătuţii vieţii, curioşi
Cum sunt de fapt de-o veşnicie,
Lovesc uşor, invidioşi
Că nu-mi fac viaţa tragedie.

Plutesc ca frunza arămie
Spre norii mei, să-mi iau culoare
Din ochii tăi, ce-mi dau doar mie
Esenţa vieţii, hrănitoare.

Sătulă de întrebări ciudate
Revin pe norii mei tăcuţi,
Să te iubesc până la moarte,
În ciuda celor orbi şi muţi.

Jocul de-a aşteptarea

Cum să prind aripi în noapte,

Printre vise să vibrez,

Stelele să mă accepte

Fără să le descifrez.

Cum să joc un teatru searbăd

Printre roluri definite,

Când sub ceaţă întrevăd

Zborul viselor unite.

Cum să pun sub pernă visul

Care nu s-a împlinit,

Clipelor să le schimb cursul

Spre oceanul aţipit.

Cum să împletesc o oază

De iubire şi lumină

Când în mintea lucrează

Dorul tău, plâns în surdină.

Cum să joc pe frunze moarte,

Jocul toamnei fără glas,

Când în fiecare noapte

Mă urmăreşti pas cu pas.

Cum să joc pe scena vieţii

Rolul clipelor pustii,

Când din zorii dimineţii

Te aştept, ştiu c-ai să vii. 

Cât te ador şi te iubesc!

N-aş vrea ca luna să-ţi şoptească

De câte lacrimi m-am ferit,

Cu razele-i să-ţi împletească

Un vis furat, neîmpărtăşit.

N-aş vrea ca luna să-mi ascundă

Silabele într-un sertar,

Versuri, ca pâinea aburindă

Să-ţi făuresc, din al meu har.

N-aş vrea ca luna să-ţi strecoare

Pe la urechi, suspinul meu,

N-aş vrea să ştii ce mult mă doare,

Destul mă ştie Dumnezeu.

N-aş vrea să-ţi dăruiesc iubite

Clipele mele de durere,

Vreau să exişti în a mea minte

Precum o sfântă mângâiere.

Aş vrea ca luna să ne-adune

Stelele într-un dans ceresc,

Din sufletul meu să-ţi pot spune

Cât te ador şi te iubesc! 

Te iubesc şi nu mă-nşel!

Aşteptam ploaia să vină

Cu miros de frunze moarte

Să strivesc greaua rugină

De prin paginile toate.

A venit dar, fără tine,

Mi-a pus în pagină dor

Printre lacrimi cristaline,

Stropii reci să-i remăsor.

Aşteptam ploaia să vină

Ca pe-o binecuvântare,

Ochii tăi să-mi dea lumină,

Să uit cât de mult mă doare.

A venit în astă seară

Avidă de răzbunare,

Rece precum o ocară...

Fără tine... ploaia doare.

Aşteptam ploaia să-mi spele

Clipele de dorul tău,

Toate paginile mele

Te strigau, iubitul meu!

A venit şi-acestă ploaie

Ca un capăt de tunel,

Ochii mei curg în şiroaie,

Te iubesc şi nu mă-nşel!

Verdele tău

E-aşa de bine-n palma ta,
E-aşa de cald şi de pufos,
Parcă-s pe-o aripă de stea
Sub cerul blând şi luminos.

Verdele tău îmi dă splendoare,
La al tău piept mă odihnesc,
Nicio secundă nu mă doare
Din ziua-n care-n te iubesc.

E-aşa de colorat şi clar
Simt că plutesc cu tot cu vers,
Că numai trăiesc în zadar,
Am ţelul meu în univers.

Verdele tău îmi da putere
Tot ce-i mai greu să depășesc,
Să uit de spini şi de durere
Din clipa-n care te iubesc!

Ajută-mă, iubitul meu!

Ajută-mă, iubirea mea,
Să urc pe norii mei, o clipă!
Trimite-mi sărutarea ta
Să scap de-aici, mi-e tare frică!
Lumea e-aşa cum ştii de rea,
Azi m-au lovit cu tot şi toate.
Ajută-mă, iubirea mea!
Nu ştiu cui să mai dau dreptate.

Ajută-mă doar cu-n cuvânt,
Să mă ridic din lan de jar,
Dintre rafalele de vânt,
Să uit, te rog, de-acest coşmar!
Ajută-mă, cum faci mereu
Cu sufletul tău minunat
Să uit de tot ce-mi face rău,
Să numai plâng neîncetat!

Ajută-mă, iubirea mea,
Să ies dintre aceşti nămeţi
Ridică-mă pe palma ta,
Să uit de spini şi de săgeţi!
Ascunde-mă sub braţul tău,
Cum numai tu o faci, mereu.
Astăzi prea mulţi mi-au făcut rău,
Ajută-mă, iubitul meu!

De trei zile

Iubirea mea, scriu de trei zile
Despre tot ceea ce trăiesc
Dar, gându-mi zboară doar la tine,
Doar ştii cât de mult te iubesc!

E lumea plină de cuvinte,
Cerul e plin de bunătate,
Tu eşti mereu în a mea minte
Chiar dacă este zi sau noapte.

Iubitul meu, aştern iubirea
Aşa cum doar noi o trăim,
Tu ştii de fapt că fericirea
Doar amândoi o împărţim.

E lumea plină cu... de toate,
Cu vise, lacrimi, bucurii...
Eu te iubesc când eşti departe
Dar, te aştept în orice zi!

Iubitul meu îndurerat,
Mi-e sufletul avid de tine,
Distanţa nu m-a degerat,
Inima mea îţi aparţine!

E lumea plină de ochi, care
Mă pot citi sau admira
Dar, ochii tăi au o splendoare...
Doar ei mă mai pot inspira.

Iubirea s-o aştern curată
În nopţile-n care lipseşti
Doar fizic, fiindcă niciodată
Din suflet nu te dezlipeşti.

Din lumea mea

Din lumea mea am coborât
Când ploaia stropii-şi risipea,
Un fir de viaţă doborât
Ce-n zborul lui, tril ciripea.

Am licărit peste poiene
Cu visele în buzunar,
Cu dragostea curgând în vene,
Să vă sustrag orice coşmar.

V-am împletit duios cuvântul
Din curcubeu şi flori de dor,
Să nu vă răsucească vântul
Nicicând, aripile în zbor.

Să nu vă plouă cu suspine,
În versul meu v-am încălzit
Dar, v-aţi îndepărtat de mine
De-atâtea ori şi m-aţi hulit...

Doar cu har de la Dumnezeu
Mi-am dorit să vă îndulcesc,
Să nu vă mai scăldaţi în greu,
Flori pure să vă dăruiesc.

Din lumea mea, am picurat
Pentru voi toţi, stropi de iubire,
Cu sufletul însângerat
Am pus în vers a mea menire.

Nopţile-n şir am lăcrimat
Pentru oricare drum greşit
Stelele toate-am implorat
Şi-n jar pedepse-am ispăşit.

V-am rugat doar să priviţi Cerul,
Să nu lăsaţi ochii-n pământ,
Să alungaţi cu-n zâmbet gerul
Ce deformează orice cânt.

V-am implorat să primiţi noaptea
Ca pe o binecuvântare,
V-aţi rătăcit în libertatea
Strivită-n flăcări uimitoare.

E timpul potrivit de-acum
Să aştern ultim paragraf
Nu voi pleca, cum să vă spun...
Vă las doar un autograf.

Te du cu bine!

Eu recunosc că sunt ciudată,
Chiar de spui că sunt ce-ţi doreşti,
Nu-ţi pot da dragoste curată
Oricât îmi juri că mă iubeşti.

Ţi-am explicat din prima clipă
Că lupta nu va fii uşoară,
Că nicio vorbă spusă-n pripă
Nu-mi va rămâne-n inimioară.

Eu recunosc, nu-mi este teamă,
De adevăr nu mă ascund
Ochii lui verzi mereu mă cheamă
Sub orice văl vreau să m-afund.

Ţi-am spus, pe mine cu minciuna
În veci n-ai să mă cucereşti,
Eu am şi soarele şi luna
Degeaba-ncerci să zăboveşti.

Eu recunosc că sunt ciudată,
Nici nu pretind să-mi dăruieşti
Ceea ce nu-mi poţi da vreodată
Fiindcă... nu vreau să mă iubeşti!

Nu vreau să-ţi pierzi timpul cu mine,
Nu pot să-ţi dăruiesc nimic!
Te du pe drumul tău, cu bine!
Atât mai am de-acum să-ţi zic.

Trecere prin veac

Trec prin timp de parcă veacul
S-ar fii regăsit în ger,
Caut lacrimilor leacul
Implorând stelele-n cer.

Trec prin timp de parcă leacul
S-ar găsi-n stive enorme,
S-ar împrăştia cu sacul
Din farmacii uniforme.

Trec prin timp de parcă sacii
Cu sămânţă de tristeţe
Îmi pictează-n vară macii
Redând grânelor bineţe.

Trec prin timp de parcă macii
Ar însămânţa dorinţe
Din care-au crescut copacii
Plini de boli şi suferinţe.

Trec prin timp de parcă ramul
Frânt de fructul anilor,
Sfidează lumina-n geamul
Infinit al clipelor.

Trec prin timp de parcă timpul
A-mpietrit sub stânci imense,
Redefinind anotimpul
Pentru albe recompense.

Trec prin timp de parcă pasul
Încă nu s-a inventat,
Îndrăznesc să întorc ceasul
Ce secunda-a amputat.

Trec prin timp de parcă ceasul,
Răstignit pe geana lunii,
Înmărmureşte compasul
Chiar în toiul rugăciunii.

Trec prin timp spre universul
Rătăcirii omeneşti,
Redând paginilor versul
Ce te-ndeamnă să iubeşti!

Trec prin timp purtând iubirea
În suflet ca pe-o comoară
Îmbrăţişând fericirea
Că timpul nu mă doboară.

Când am fost

Când lumina se va stinge
Peste paginile mele,
Aripile vor învinge
Şi-am să zbor sus, sus, la stele
Să le-aşez cu-ndemânarea
Unui fin ceasornicar,
Aşa cum visează marea
Să încapă în pahar,

Când luceafărul va pune
Stelele din loc în loc
Şi între ele voi compune
Vise prinse de mijloc,
Le voi pudra cu speranţa
Rătăcită pe pământ,
Dăruindu-le vacanţa,
Vei realiza că... sunt.

Mă vei caută prin noapte,
Prin apusul trecător
Dar, voi fii sus, sus, departe
Fără lacrimă şi dor.
Voi îmbrăţişa izbânda
De a-ţi dărui balsam
Din iubire şi dobânda
Poemelor, gram cu gram.

Când lumina se va stinge
Ca-ntr-o sală de spectacol
Şi din când în când va ninge
Cu vers alb, ca prin miracol
Îţi vei aminti de mine
Ca de-o lacrimă pierdută
Dintr-un imens dor de tine,
Din iubire concepută.

Sunt o lacrimă

În drumul ars al lacrimilor mele
S-au aşezat de multe ori nămeţi
Să cucerească zborul pân' la stele,
Aruncându-mi otravă în pomeţi.

Mi-au născocit licoarea-nveninată,
În piept mi-au pus-o ca pe o insignă
Să-mi ardă clipa vie, parfumată,
De parc-aş fi o lacrimă malignă.

Mi-au pus pe frunte nopţi şi zile crunte,
Mi-au distrus focul viu din rădăcină
Dar, am urcat cu lacrima pe munte
Iubind toţi norii, să redau lumină.

Am sângerat în curcubeu albastru
Să înverzesc iubirea ofilită
De sloiuri ce loveau din astru-n astru,
Şi-am îndrăznit să urc, nedreptăţită.

În drumul ars al lacrimilor mele
Am întâlnim nămeţi de spini frumoşi
Ce-au încercat lacrimile să-mi spele
Purtând hăinuţe reci de credincioşi.

Cu zâmbete în spate m-au servit
Mi-au pus pe frunte nume de ateu,
Sufletul sub călcâie mi-au strivit
Dar, l-am avut în piept pe Dumnezeu.

Am fost şi sunt o lacrimă curată,
Nu pot să mă transform într-o ruină,
Eu curg din dragoste adevărată
Şi-mi cer iertare pentru-această vină!

Sentimentul sfânt

Tu, suflete, ce baţi la poartă,
Într-un costum nou de zăpadă,
De ce mă-ntrebi despre-a mea soartă
Când ştii că orbii pot să vadă
Cortina-n care mă-nvelesc
Şi fardul care mă ascunde,
Să nu-ţi mai spun cât te iubesc
La fiecare trei secunde.

De ce mă-ntrebi, ca un străin,
Deschizând gura într-o doară,
Când ştii că viaţa mi-e un chin
Dar, nici n-o mai visez uşoară,
Când ştii prea bine cât de tare
Şi de imens te pot iubi,
Că-mi hrănesc clipa cu răbdare
Şi te aştept în orice zi.

De ce mă-ntrebi, ce fac, iubite?
Oare ce-ai vrea să îţi răspund?
Că te-ai mutat în a mea minte,
Oriunde-aş vrea să mă ascund...?!?
Că nu am clipă fără tine
Cum nu am zi fără poem,
Că noaptea-n lacrimi şi supine
Te strig, te caut şi te chem...?!?

De ce mă-ntrebi, când ştii deja
Prin ce-am trecut, n-a fost de-ajuns?
Tu n-ai văzut că dragostea
Adânc în suflet ne-a pătruns?
Nu ai simţit la fel ca mine,
Că universul a pierit
Sub lacrimi crude şi suspine
În clipa când ne-am despărţit?


De ce mă mai întrebi odată,
Tu crezi că noaptea m-a schimbat?!?
Neîncrederea e vinovată,
Ea ne-a lovit! Tu m-ai uitat?!?
Atunci, de ce mă-ntrebi mereu
De parcă n-ai ştii cine sunt?!?
Eu Îl întreb pe Dumnezeu
De ce-a dat sentimentul sfânt?

Curând

Când tot şi toate se rezumă
La o frântură de cuvânt,
Restul e doar balon de spumă
Purtat pe adieri de vânt.

Când au fost spuse-atât de multe
Deşi, nu s-a rostit nimic,
Rămâne Cerul să m-asculte,
Convins că te aştept veşnic.

Când din silabă, fac o strofă
Şi din cuvântul tău poem,
Pe catifea nu pune stofă,
Citeşte-mă, în gând te chem.

Când sub privirea ta domneşte
Oceanu-acesta de tristeţe,
Cerul mă-apasă, mă striveşte,
Sufletu' începe să-mi îngheţe.

Când lacrima îmi este frate,
Suspinul hrană-n seri târzii,
Totu-i pustiu când eşti departe
Iar, tu, curând spui c-ai să vii...

Curând însemnă pentru mine
Un veac, un veac şi jumătate
Dar, nu contează, în suspine
Mă-mbrac în fiecare noapte.

Curând voi desluşi minutul
Prin praful aşternut pe nori,
Iubirea v-a topi trecutul,
E singura între valori.

Un vers de mângâiere

Din nou în lacrimi m-am scăldat,
Din nou m-a cuprins dorul,
Tristeţea ta m-a invadat,
Nu-mi pot regăsi norul,
Să urc pe el, să-i cer odihnă,
Să-mi pună-n lacrimi miere,
S-aştern măcar un vers în tihnă,
Un vers de mângâiere.

Cerneala şi-a pierdut culoarea
De când n-ai mai venit,
Nici norii nu-mi mai dau splendoarea,
Prea sunt de neclintit.
O insomnie înlăcrimată
Mă poartă peste noapte
E-aşa de crud de astă dată...
E-atâta ger în şoapte...

Stelele mă privesc uimite
Din cerul nostru, stors de ploi,
Mi-ai dat o mână de cuvinte
Dar, aş fii scris un muşuroi.
Esenţa-ţi dulce îmi lipseşte
Pentru un vers de mângâiere,
Nu-mi auzi sufletul? Răcneşte,
Arzând în lacrimi de durere.

Tu niciodată n-ai fost trist,
Tu mă înveseleai mereu
Cu-n sunet de violonist
Picurat în sufletul meu.
Cuvântul tău, dur ca o stâncă
Săruta ca o adiere
Oricât mi-era noaptea de-adâncă,
Scriam un vers de mângâiere.

Din nou trecut-a miezul nopţii,
În lacrimă l-am petrecut,
Poate-am clintit, cu ele, morţii...
Din lacrimă eu m-am născut,
Cu mine lacrimile pleacă,
Este imensa mea avere,
Tristeţea ta sufletu-mi seacă
Şi n-am un vers de mângâiere.

Scrie-mi pe stele

De vrei să-mi scrii pe cetina din munte
Cu lacrimile ce te-au invadat,
Ai grijă, dragul meu, mulţi vor s-asculte
Crivăţul care ieri m-a vizitat.

Mai bine spune dorul tău fierbinte
Unui condor ce taie-n două cerul,
Pune-i sub aripă două cuvinte
Iar eu, voi ştii cum să-i dezleg misterul.

Am să-nţeleg, chiar dacă de pe geană
Mai picură neînţeleasa rouă
Ascunsă de zăpada pământeană,
O vei zvânta cu palmele amândouă.

Voi înţelege totul din privirea
Condorului epuizat de zbor,
Ştiind că îmi vei dărui iubirea
Şi-n veci de veci de tine-mi va fii dor!

Scrie-mi pe nori, la ceasul înserării
Aşa cum ai făcuto-n astă seară,
Simţindu-mi lacrimile disperării
Pornite iar, scrie-mi să numai doară.

Scrie-mi pe stele, dacă nu ai unde,
Aşa cum am făcut şi eu cândva,
Eternitatea lor mă va pătrunde
Şi-ţi voi răspunde aici, iubirea mea.