Cobaii planetei din noi

Am auzit că se moare, 

am auzit că te-ar duce

încet ca pe-o lumânare,

cu dricul, dar fără de cruce.

Ei spun că ar fi izoletă,

eu spun că e doar un sicriu,

o lacrimă în eprubetă,

și totuși nu e prea târziu.

Din noi unii scapă cu bine,

din noi alții merg la Iisus,

murim să-nviem cu puține

și multe sunt încă de spus.

Am auzit că se poate

să trecem prin Cer și apoi

să fim un întreg peste toate,

deși ne ucidem în doi.

Ei spun că vom fi sănătoși

dacă vom lăsa să alerge

dușmanul cu ochii hidoși,

Covidul cel fără de lege.

Dușmanul cel crud, nevăzut,

cel care ucide pe glob,

cel care din noi s-a născut

și nicicând nu ne va fi rob.

Covidul cel nou, fără milă,

cel ce va rămâne în toți,

ne va transforma într-o filă

pe care va scrie :"roboți".

Roboți cu miros de tămâie,

cu ceară fierbinte-n obraz,

suspine din Cer în călcâie

și nopți țintuite-n grumaz..

Vom fi mai puternici, se spune,

vom fi mai "trecuți prin război",

simțind cum Covidul compune

cobaii planetei din noi.

Nu-i Corona vinovată

Mă simt strivită de cuvinte,

îngenunchiată-n lacrimi mii,

simt că nu pot păși-nainte

printre atâtea "jucării".

E timpul să-mi deschid hăinuța,

să mă arunc în ai mei nori, 

să dăruiesc cu lingurița,

golită de atâtea ori.

Mi-am pus tăcerea să vă spună

că este timpul potrivit 

să faceți câte-o faptă bună, 

ați râs și nu m-ați auzit.

Mi-am trimis fiul înainte

cu-n singur "Nu", neînsemnat

pentru voi toți, printre morminte,

ați zâmbit și n-ați remarcat.

V-am descris tot, de-a fir a păr,

pe înțelesul tuturor,

să iubiți purul adevăr,

ați ales sacul plin cu dor.

Mult mai aproape-a fost de voi

minciuna dulce și pufoasă,

sub ambalaj firav, de soi,

n-ați văzut cât e de hidoasă.

V-am oferit seninul, roua,

Crinul regal, macul firav,

ați ales varianta-a doua

pentru un viitor mai grav.

V-am dăruit șoapta divină

în adierile de vânt

legănând frunza-n carantină,

v-ați întrebat Eu cine sunt.  

V-am oferit izvor de viață

cu fiecare vis atins,

ați ales drum fără speranță

alungând Cerul necuprins.

Ați adunat praful grămadă

să-l risipiți în zile negre 

când nimeni n-are timp să vadă

care sunt clipele integre.

Ați distrus tot cu libertatea

pe care-n lacrimi de coșmar

și-au câștigat morții dreptatea

pe care ați primit-o în dar.

Ați ridicat la rang de geniu

prostia, cea fără de leac,

ați dospit dorul în mileniu

și lacrima fierbinte-n veac.

Ați dat lumina la o parte

cu nopțile lovind în mine,

și-ați ignorat fila din carte,

alegând pâinea cu suspine.

V-am ridicat până la Soare

flăcări pe care nu le-ați stins,

v-am împărțit egal o mare,

n-ați văzut că-s de neînvins.

Deschide-ți ochii, orbilor,

acum, când frica-n voi domnește

să zăriți Cerul Iertător

și pe Cel care vă hrănește!

Lăsați la ușă toată ura

cu care singuri v-ați distrus!

Rugați-vă, cât aveți gura,

genunchi și palme, la Iisus!

Nu mai e timp pentru-ntrebare,

nu mai e timp pentru răspuns,

roagă-te doar cât poți de tare,

dacă în suflet te-a pătruns!

Când toate-acestea vor fi fost

și Soarele-ți va limpezi

o altă viață, un alt rost,

roagă-te pentru-a doua zi!

Acum când frica-n voi dospește,

când ghiara morții-a prins putere 

când Soarele se odihnește,

primăveri nu aveți cui cere.

Acum, când cade ghilotina  

lovind așa la întâmplare,

voi întrebați a cui e vina?

E prea târziu! E-n fiecare!

Așa cum

Am vrut să fiu așa cum ceilalți​,
ce m-au rănit o viață-ntreagă,
n-au fost și nu vor fi nicicând.

​Am vrut să-mi legăn copilașii​
așa cum eu… n-am fost vreodată,
dar zilnic îmi plâng îngerașii
plecați în ceruri prea din zori.

Am vrut să-mi păstrez clipa pură,
așa cum mi-a fost dat s-o am,
pe-o melodie… oricare alta,
nu cea râvnită de mulțime,
nici cea uitată lângă geam.

Am vrut să-mi duc această viață
o pâlpâire de moment,
în liniște și sănătate,
așa cum pot, să o aștern.

Am vrut să fiu o primăvară,
să dăruiesc firave flori
celor ce nu au timp de șoaptă
și rătăcesc printre ninsori.

Am vrut s-alin sufletul care
părea lovit de uragan,
și mai târziu să-mi cer iertare
că l-am iubit așa cum nimeni
nu v-a putea să mă-nțeleagă,
că-n suflet încă îl mai am
o viață-ntreagă.

Am vrut să mai visez o dată,
doar o singură dată, și…
mi-am răscolit toate frunzele ruginite
cu care încercam
să-mi pictez interiorul sufletului
pentru un zâmbet răsărit peste noapte.

Am încercat, încă odată,
să îți fac pe plac,
să plec din mine, să uit că sunt,
să mă îmbăt la brațul unui… alt,
am încercat să fiu ca tine,
dar crede-mă,
că nu voi reuși niciodată
să fiu ce-ai fost tu pentru mine.

Așa cum nopțile-mi sunt pustii,
clipele-mi ard fără să le pese,
așa cum nu voi putea vreodată
să te ascund niciunde.

Am vrut să fiu om
și am ajuns dorință,
am vrut să zbor și am căzut în hău,
sufletul mi se zbate-n neputință,
mi-e dor de tine, dar
mi-ai făcut numai rău.

Așa cum noaptea vine nedorită,
cum ziua trece fără de popas,
m-ai făcut să mă simt cea mai iubită,
și ai plecat,
în suflet ai rămas
așa cum nimic nu mai contează,
tu ai fost totul.
Totul e trecut, dar e.
Acum nu mai vreau nimic.

Cel puțin odată

Cel puțin odată vreau să-ți fiu dorință,
cel puțin odată să mă osândesc
peste lumea asta dacă-i cu putință,
cel puțin odată să mă regăsesc.

Cel puțin odată să mă strângi în brațe,
cel puțin odată să mă ning pufos
peste culmi de suflet pline de speranțe,
cel puțin o clipă să trăim frumos.

Cel puțin odată să mă duci departe
de toată durerea care m-a-nghețat,
să-mi citești în suflet ca și-n a mea carte,
cel puțin odată cu adevărat.

- Arta de-a zbura când iubesc -

Nici nu mai știu ce se mai poartă
nici n-am de gând să strălucesc,
că din iubire eu fac artă...
- Arta de-a zbura când iubesc -

Mi s-a mai spus că nu am minte,
că viața mi s-a scurs în van,
dar eu pășesc doar înainte,
fiindcă doar Ceru-mi e tavan.

Nici nu mai știu în care carte
am scris sau numai am citit,
că ce-i al meu e pus de-o parte,
se pare că... m-am liniștit.

Mi s-a mai spus că-s numai bună
de tras pe dreapta - la relaș,
că-n lumea asta doar pe Lună
există pentru mine naș.

Nici nu mai știu din care clipă
am sentimentul omenesc,
dar știu că-n sufletul meu țipă

- Arta de-a zbura când iubesc -

Înainte

Când vei vedea că Luna plânge
sub șoapta stelelor zglobi,
că Universul nu-i ajunge
și versul mă va înrobi,

Când vei vedea că plânge noaptea
rătăcind între DA și NU,
să-mi pui în plete libertatea
de a visa cum visezi tu!

Când vei vedea că din dorință
se va înfiripa poem,
să fii, cu multă chibzuință,
aici, dar fără să te chem.

Să-mi aduci lumea la picioare
cu tot ce are ea mai sfânt,
să fim ca Luna lângă Soare,
să luminăm acest pământ.

Să-mi dăruiești doar o petală
din florile ce ți-au zâmbit,
ca stelele ce dau năvală
în noapta asta de granit.

Când vei vedea că Luna plină
se-ascunde după trei cuvinte
punându-și geana-n carantină
să privești numai înainte.

De ziua ta, copile dus la Ceruri

azi cerul nu mai are viață, 

pământul... nu mai e pământ,

azi lacrimile îmi îngheață

în ochi și-ntreb... de ce mai sunt?

azi ar fi trebuit, copile,

să-ți fac un tort cât munții toți,

dar nu mai ești... doar eu am zile

în lumea asta... de roboți.

azi ar fi trebuit să stingi 

dintr-o suflare... lumânări

36... și să-nvingi

o lume plină de ninsori.

dar ai ales să-mi sfâșii clipa

în lacrimi, fără de sfârșit,

să-mi dăruiești pe veci aripa

cu care-n lume ai venit.

azi voi aprinde-o lumânare

să-ți lumineze drumul drept,

voi încerca  să-ți scriu cât doare

că ai plecat... și-n veci te-aștept.

în graba mare te-ai născut,

la fel de repede te-ai dus,

mă-ntreb și-acum... cum ai putut

să zbori copile-atât de sus?

eu încă mă târăsc... pe bune...

genunchii-mi sunt doar rugăminți,

mă sting încă, dar n-am cui spune

că deja mi-am ieșit din minți.

că totul curge fără noimă   

zi după zi... timp despletit...

că sunt un vis fără de formă,

și-am obosit, copile-am obosit!

Acolo unde

Acolo unde numai vântul 
mă poartă fără să-mi doresc,
acolo unde numai gândul
mă duce fără să clipesc...

Acolo unde noaptea-mi smulge,
în miezul ei, un vis firav,
acolo unde nu m-atinge
nimic obscen, nimic mârșav...

Acolo unde ziua vine
pentru a naște început,
acolo unde ploaia ține
doar cât durează un sărut...

Acolo lumea se oprește
din rătăcirea-n Univers
să-mi savureze nebunește
filă cu filă, vers cu vers.

8 ani

Au zburat opt ani, copile,
Parcă nici n-au existat, 
Au zburat opt ani de zile
De când m-ai abandonat.

Tu plecat acolo-n ceruri,
În Rai, Iad, cum s-or numi,
Eu lupt veșnic printre geruri, 
Ani la rând, zi după zi.

Am rămas ca frunza-n toamnă, 
Să ruginesc în surdină,
Deși noaptea mă îndeamnă 
Să trăiesc fără lumină.

Au trecut opt ani, zadarnic, 
Încă nu am învățat 
Să trăiesc cu-n dor amarnic,
Dor nescris, nedescifrat.

Nu mai am stabilitate, 
Sunt și oarbă sunt și șchioapă, 
Nu am vis, nu am dreptate, 
Mi-ai luat tot... cu tine-n groapă.

Am rămas aici să-ți scutur 
Câte-un vers peste mormânt,
Lacrimile să-mi alătur 
Atâta timp cât mai sunt.

NeVers

Mi-am pus pe tâmple ceața
să mă aud visând,
să-mi scutur dimineața
de cearcăne, pe rând,
pe pași, pe nepăsare,
pe șoaptă și pe vis,
pe noaptea-ngenunchiată,
pe toate câte-am scris,
pe stele fără număr,
pe lacrima trunchiată,
mi-am pus pe frunte norii
să te visez vreodată.

Mi-am adunat tăcerea
la ceasul desfrunzit,
să îmi ascund durerea
în tot ce-am investit,
în replica din urmă
a lanului de grâu,
în tot ce nu se curmă
și curge peste râu,
se-adună în oceane,
în fire de nisip,
se rupe în secunde

făcându-mă să țip.

Mi-am despletit tristețea
în versuri deșuchiate,
să îți aștept binețea
în fiecare noapte,
dar am visat că visul
s-a înecat la mal
și am rămas nescrisul,
neversul triumfal,
nedeslușitul verii
cu ceața-n zori de Mai,
implorând adierii
să-ți murmure ''mai stai!''