De-atâtea ori m-am simţit o nălucă
Înveşmântată-n arşiţă şi ger
Încât, din suflet, lacrima-mi usucă
Versul, pe care pot să-l mai ofer.
De-atâtea ori mi-am parfumat veşmântul
Pe norii mei, numai ai mei de-o viaţă
Încât, acum, când dăruiesc cuvântul
Mă-mbogăţesc cu încă o speranţă.
E Martie, e primăvară cu iz de soare, ghiocei... De-acum va înflori iubirea în suflete şi pe alei. E Martie, e primăvară, zâmbiţi, zâmbetu-i gratuit! Lăsaţi iubirea să răsară aşa cum s-a obişnuit, Lăsaţi iubirea să pătrundă în suflete, să încolţească Cel puţin azi, uitaţi de criză, nu e doar criză românească.
Trec secundele şi anii, nopţile se pierd pe rând, Dorul tău îmi e alături, nu-mi dă pace nicio clipă, Stând în umbră, gust, suflare, pe retină şi în gând, Mă frământă şi m-alină..., de iubire fac risipă... Te iubesc cu disperarea sufletului ce se pierde! Te iubesc cu nepăsarea munţilor plini de zăpezi! Te iubesc chiar dacă vântul n-are cum să mă dezmierde! Rătăcesc, revin acasă doar în ochii tăi cei verzi. Te iubesc fără vreo vină, deşi ştiu... "nu se mai poartă" Trec secundele alene, te iubesc de-un an de zile, Sufletu-mi strigă sălbatic, rătăcit, fără de hartă: Te iubesc, orice aş spune... te iubesc numai pe tine!
Mă pierd în ochii tăi adânci, privindu-te seară de seară În suflet vrei să îmi pătrunzi ca o petală-n primăvară, Mă pierd în ochii-ţi vrăjitori, mă regăsesc şi iar mă pierd, Îţi sărut sufletul rănit, încerc mereu să ţi-l dezmierd, Să te transform în puf de dor, să te alung, să te rechem, Dar nu-i nevoie, eşti aici, în suflet, precum un blestem, Mă strângi la piept ca pe un înger şi mă susţii ca pe-un trofeu În ochii tăi mă împlinesc seară de seară, dragul meu. Eşti dragostea ce mă-nconjoară, eşti aerul ce îl inspir, Eşti muza mea catifelată, petala mea de trandafir.
Pereţii sufletului dor Valuri imense l-au lovit, Am fost cândva meduza lor, Să mă striveasc-au reuşit. Pereţii sufletului ard, Pacea în spasme mi-e înecată Şi-un zâmbet la un miliard De lacrimi, se zăreşte-odată. Pereţii sufletului cer Odihna binemeritată, S-au subţiat de-atâta ger Vreau pace, sunt debusolată. Am noapte fără pic de somn, Am zile fără de senin, N-am rugăciune fără Domn Beau cupa plină de venin. Am crescut plopii cu migală, Le-am dat nopţile înlăcrimate, I-am strâns la pieptu-mi cu sfială, Iar astăzi culeg fructe mate. I-am legănat în prag de seară, Din gheara morţii i-am sustras, S-au copt acum, se desfăşoară Peste cadavrul meu rămas Pe-această lume fără vrere În drumul lor, umbră mai fac Încă, dar n-am făcut avere, Deşi-s stejar, nu sunt pe plac.
Printre crengi, frunze uscate din nou astăzi hoinăresc,
Înot în ocean de lacrimi agăţându-mă de stuf, Mă întreb ca-ntotdeauna...: "m-am născut să izbutesc?" "Sau doar să transform în versuri lacrimi pline de năduf?" Florile din a mea viaţă mă învăluie cu căldură, Cu-arome mângâietoare, sperând c-aşa mă alină, Eu mă-nec în lacrimi sute, ele curg fără măsură, Lăsând şanţurile pline, şi-ochii mei fără lumină, Îmi roade mereu din suflet, mai am doar o picătură, O păstrez ca pe-o licoare, o hrănesc pe zi ce trece Cu fire din stuful care mă-mbrăca ca-ntr-o armură, Dar cuvântul m-a lovit, nu am cum să rămân rece. Mă izbeşte peste suflet, îmi înveninează viaţa Iar colacul de salvare... astăzi e plecat... departe, M-a simţit şi a-ncercat să-mi picteze dimineaţa, Dar săgeata ascuţită a venit din altă parte. M-a lovit ca pe-o statuie, fără să-i pese o clipă C-altă rană-mi poate frânge sufletul deja lovit, Îmi crescuse-n vise aripi, dar s-au irosit în pripă... Mâine voi zâmbi, probabil, mâine voi zâmbi... promit!
Am ales această lume, prin ea să păşesc, cu teamă, Să pierd lacrimi peste zile, peste ani şi nopţi pustii, Să trăiesc în zori, când tu, din sărut îmi faci năframă, Să te chem în orice clipă, să te strig fără să ştii. Am ales această lume-n care plouă peste mine, Cerului să-i cer miracol, transformându-te în rouă, Să te sorb în zori de viaţă, dintr-o cupă cu suspine, Am ales această lume, cu braţele amândouă Să-ţi dărui suflet rănit, în flori să mă-nveşmântezi, Pe petale de iubire să păşim, răzbind prin ierni Ca doi ghiocei albaştri, zorii să-mi înseninezi. Am ales această lume, la picioare să-mi aşterni Dragoste nescrisă-n stele, noi să o reinventăm, Să depăşim veşnicia transformând-o-ntr-un minut. Am ales această lume, în ea zilnic să sculptăm Visul, pacea şi speranţa, într-un singur conţinut.
Iubirea, ca şi cerul... nicicând nu va pieri, Iubirea, ca şi noaptea, stelele va aprinde. O alungaţi mereu, dar ea va dăinui Ca zorii va renaşte, iubirea nu se vinde! Iubirea, ca şi Luna, mereu va contempla, Rigoarea dureroasă va alunga din noi, Ne va-ncălzi suflarea, orice s-ar întâmpla Încă există viaţă, încă mai suntem doi. Iubirea, cea lovită de vreme, ipocriţi Va exista de-a pururi, peste orice furtună Va coborâ în suflet, n-aveţi cum s-o opriţi! Iubirea nu se vinde! Pe Terra sau pe Lună Oriunde ne-am afla, la Poli, Ecuator... Iubirea nevăzută veşnic ne va-nsoţi Cât încă se rostesc cuvintele: mi-e dor! Va exista iubirea, nicicând nu va pieri!
În seara asta-s singură, pustie Glasul mi-e dus departe, peste munte... M-a părăsit şi Luna argintie, Nici stelele n-au timp să mă asculte, În seara asta, n-am deloc culoare Vreau să pictez, dar nu eşti lângă mine Aş fi luat din curcubeu splendoare Şi-aş fi brodat cuvânt doar pentru tine. În seara asta, ca în orice seară M-am aşezat o strofă să-ţi aştern, Dar fără glasul tău... nimic nu zboară, Nimic nu creşte, nimic nu-i etern. În seara asta, dorul tău mă seacă, Versul e gol, nimic nu mă încântă Iar iarna asta... care nu mai pleacă Spre alte zări..., doar dorul tău se-avântă În zbor pribeag, spre tine să m-aline, Sub pleoape să-mi strecoare fericirea În vis măcar, mi-e tare dor de tine! Să te sărut sărbătorind iubirea.
Şi eu mă întreb uneori, să ştii, Nici mie nu îmi e prea desluşit Ce s-a-ntâmplat de fapt în aceea zi, Poate că-n ploaia grea m-am regăsit? Poate că ochii mult prea uzi mi-au fost? Poate că sufletul mi-era prea sec? Sau poate rătăceam fără de rost În lume-n care nu vreau să mă plec. Poate că-mi era dor să te-ntâlnesc Poate n-a fost de fapt nimic premeditat... Ştiu doar atât: din suflet te iubesc! Şi nu oricum... ci cu adevărat. Poate tu te întrebi în orice clipă În preajma ta, de ce zâmbesc mereu Ce-nseamnă pentru mine-aceea aripă De care pomenesc, din visul meu. Poate că ţie ţi-a fost aşa scris, Să mă-ntâlnesti pe mine-n aceea seară, Să-mi împlineşti de fapt, un singur vis Ce-a dăinuit în viaţa mea amară. Poate că "da" sau "nu", chiar nu mai ştiu, Poate e doar vrerea lui Dumnezeu Să-mi încălzeşti sufletul meu pustiu, Să te iubesc pe veci, iubitul meu!
Ziua primului sărut, Clipa ce pieptu-mi spărgea, Credeam că mi s-a părut Deşi ploua, nu ningea. Ziua când mi-ai spus, mai ştii? Printre versuri şi suspine, "-Doamne ce mult mi-aş dori Să te văd... crezi c-ar fi bine?" C-o întrebare ţi-am răspuns Tot ce-am simţit pe moment "Deja-n suflet mi-ai pătruns Are rost să mai aştept?" Ziua primului sărut Era scris de mult în stele Luceferi-au apărut Sub umbrelă, iar acele Clipe au rămas sculptate Peste veacuri, să se ştie A iubirii puritate Aşternută pe hârtie, Cu iubire s-a hrănit Zi de zi, clipă de clipă Furtunile n-au răzbit, Când mi-ai dăruit aripă.
Ne îndreptăm spre zid de piatră, Şi plecăm capul tot mai jos, Ursul păşeşte..., câinii latră, Iar noi zâmbim, zâmbim vânjos, Făcând haz de necaz, în van, Cu gurile tot mai deschise "Va fi mai bine, peste-un an!" Rostim, mereu trăind din vise, Ne-ascundem după beţişoare, După porecle sau falangă, În furtuni spunem: "ce-ncântare!" Deşi cuţitul e pe creangă, Ne-ngropăm în noroi cumplit, Ne-aşteapt-avid să ne înghită Somnul cel lung ce ne-a călit În lume-această adormită, Ne mulţumim cu ce ne pică, Ne aşteptăm doar la pomeni, Nici un glas nu se mai ridică Toţi suntem simpli cetăţeni. Crezând c-o viaţă mai uşoară Vom avea, deşi-i dureros, Bătrânii noştrii să ne piară, Să demolăm tot ce-i frumos Aruncând balegă pe flori Şi vitriol pe cele sfinte, Ne-mpodobim doar în culori Gândim cu ce n-avem în minte. Vestigii vechi şi valoroase Distrugem fără să ne pese, În visele cele frumoase Dansăm din buric sus pe mese, Oglinzile ne mint mereu Dar le privim încrezători, N-avem frică de Dumnezeu Deşi suntem doar trecători Prin lumea asta îmbâcsită, Scoatem tot ce-i mai rău în faţă Azi răutatea e iubită, Curajul ne provoacă greaţă, Ne strecurăm printre ruine Cu zâmbetul pictat pe feţe "Va fi mai bine", poate, mâine?!? Sunt morţi cei ce-au vrut să ne-nveţe Cum să trăim cu demnitate, Cu capul sus, pe noi stăpâni, Au murit pentru libertate. Treziţi-vă, iubiţi români!
Eu, am apărut pe lume, poate nici n-am fost dorită, Am luptat cu norii nopţii, am iubit, am fost iubită, Furtunile vieţii crude umerii mi-au agresat, Dar cu capul sus, minciuna şi necazu-am finisat, Buruienile crescute în jurul meu înfloreau Ispitindu-mi veşnic drumul, sufletul îmi agresau, Mă înconjurau ca iarna, mă striveau ca pe-o hârtie, Inima-mi plângea sălbatec, mă simţeam tristă, pustie, M-am născut, să văd mirajul ce nu-l vede orişicine, Să primesc suspin şi lacrimi, iar în schimb să dărui bine. Petale de trandafiri dintre spini să tot culeg, Am prins aripi peste nouri încercând să înţeleg Cât bine are acela cu averi, făr-de iubire? Cât ne poate-ndoctrina neghina de sub safire? M-am născut să dărui clipă Universului din mine Transformând crivăţul vieţii-n raza culmilor alpine. Zbor prin noaptea cea mai crudă, ca un liliac viteaz Fremătând seva din lacrimi, ce-mi tot sapă pe obraz, Sper să-ţi sorb din ochi tristeţea, care mi-o ascunzi zâmbind Să-ţi aplic veşnic sărutul peste gleznele-ţi, iubind Ceea ce nimeni nu vede, nici cu lupa cea mai fină, Dăruindu-ţi veşnicie peste-a ochilor lumină. Impregnând iubire pură, nu cea din dicţionar Ce se pierde peste noapte, transformându-se-n coşmar. Vom vibra zdrobind durerea care-a-ngenunchiat prezentul, M-am născut să te iubesc, azi îmi iau angajamentul.
Acum un an..., iubirea mea, Spălam cu lacrimi dragostea, Mi-ai rostit: "-Ce mult mi-aş dori Să fiu şi eu iubit... o zi Aşa cum ştii tu să iubeşti!" Mai ştii, iubire? Ţi-aminteşti? S-au scurs atâtea nopţi şi zile... Ţi-am aşternut atâtea file... Prin toată lumea-ai colindat, Ţi-am dus dorul neîncetat, Şi-am făcut tot ce am putut Dragostea mea ţi-am aşternut Pe un covor plin de petale... Când ai întins braţele tale!!! Mi-ai picurat sfânta iubire, Înveşmântată-n fericire, Mi-ai dăruit clipe fierbinţi Cerul vieţii să mi-l alinţi, Lacrimi de pe obraz mi-ai şters Devenind al meu Univers, Mi-ai spus inima să-mi ascult, Te iubesc mult! Enorm de mult! Un an din viaţa mea ţi-am dat, Sufletul rănit mi-ai pansat, De-un an, e de iubire plin, Te iubesc enorm, Cătălin!
Lacrimi..., azi lacrima doare... Arde sufletul în mine, M-am născut, să fiu datoare Şi la rău dar şi la bine, Ochii-n lacrimi să-mi plutească, Din ei să-mi picur tristeţea Într-o goană nebunească, Mi s-a topit tinereţea, Copilăria şi viaţa... Geaba-am dăruit lumină, Cu un vers, şi-am topit gheaţa, Este numai a mea vină, Eu mi-am ucis dimineaţa, Eu cu mila mea enormă, Am vrut să dau tot, chiar tot, Lacrimile mi-au prins formă... Degeaba strig: "nu mai pot!" Lacrimile îmi sunt fraţi, Suspinele surioare, Ochii-mi sunt pe veci scăldaţi... Plâng doar fiindcă sunt datoare Vieţii mele, nu oricui... Martor îmi este doar cerul, Nu-s datoare nimănui, Nici eu nu cunosc misterul... Cred doar c-aşa mi-a fost scris Să-mi spăl toate zilele Zâmbetul nu-mi e admis... Martore-mi sunt stelele, Am dat viaţă şi iubire, Am dat sufletul curat, Am suferit în neştire, Lacrimile-au inundat Mereu sufletul în mine, M-am retras în a mea lume Să-nec lacrimile-n rime, Scriu ce pot, rele şi bune Transformând stropii în vers, Durerile să-mi zdrobesc, Mi-am clădit un Univers... Scriu şi plâng, plâng şi iubesc.
Stropul meu de suflet, zboară După tine-n orice zi, Ora-n gânduri se măsoară, Lunile, în nopţi târzii, Zorii-albaştrii, fără tine, Boltă stearpă, fără stele, Se măsoară în suspine, Clipele-s imens de grele, Timpul se scurge mereu Cum vrea el, eu n-am răbdare, Am doar dor, iubitul meu, Mă apasă aşa de tare! Stropul meu de suflet cald Ar vrea ochii să-ţi sărute, Şi-n iubire să te scald. Numai de noi doi ştiute Clipele să izvorască, Din fântâna dragostei, O iubire nebunească, În sunet de clopoţei Şi arome fermecate, Să ne-mbete pe vecie, Clipele înmiresmate Cu iubire să ne fie! Stropi prelinsi din geana Lunii Viaţa să ne limpezească, La sfârşitul săptămânii Dorinţa să ne-mplinească! Nu eşti plată oarecare, Eşti un dar dumnezeiesc. Te iubesc la disperare! Din suflet, eu te iubesc!
De câţiva ani, o sărbătoare În ţara noastră s-a "născut" Deşi, eu nu mă simt datoare, Sigur... nici tu- satisfăcut,
Să-ţi spun, sau scriu, doar: "te iubesc!" La noi mereu e-o sărbătoare... Doar lângă tine înfloresc Sub ochii tăi- raze de soare, La pieptul tău m-adăpostesc, Doar tu îmi dăruieşti splendoare, Iar eu de-aceea te iubesc! Nu fiindcă m-aş simţii datoare. Te iubesc doar fiindcă exişti! În zori senini sau noapte crudă, Cu tine ochii nu-mi sunt trişti, Nu orice suflet vrea s-audă, Să simtă sau să înţeleagă Cum e de fapt sfânta iubire... Dar îi lăsăm pe toţi să aleagă... Dacă ei cred că fericire Le-aduce banul şi averea, Eu n-am să mă împotrivesc, Mie doar tu-mi dai mângâierea, Iar eu de-aceea te iubesc! În clipele când vii sau pleci, În ziua când uiţi să mă suni, În nopţile pustii şi reci, Noi ne iubim ca doi nebuni. Ne iubim sincer şi curat Fără a cere-n schimb ceva Ne iubim cu adevărat! Oricine poate observa.
Orice zile vom importa, Orice furtuni vor îndrăzni Să ne atace dragostea, Noi tot mai mult ne vom iubi!
Într-o seară, la o masă, doi ochi verzi m-au aşteptat, I-am privit întâi-a oară şi în suflet mi-au pătruns, Într-o noapte, printre stele şi planete-am completat Golul sufletului care-l ţineam amândoi ascuns, Într-o seară, oarecare, am uitat să suferim Deşi fulgerul sălbatic să ne-atingă a-ncercat, Dintr-o seară, neînsemnată, fără seamăn ne iubim În oceane de iubire ce-a fost trist am îngropat. Răzvrătindu-ne pe-o viaţă fără vreun strop de senin. Cu iubirea noastră pură stelele vom arginta Demonstrând că mai există dragoste şi fără chin, Într-o lume realistă, noi o vom argumenta, Stropi din rouă de iubire peste voi vom presăra Fascinaţi de-o primăvară ce va-nmuguri pe veci, Într-o seară, minunată, zorii vom răscumpăra Dezrobind sfântă iubire de nopţile lungi şi reci.
Aparent adie vântul Peste muntele-adormit, Şi-i răstălmăcesc cuvântul Din vocale întocmit, Fulgere-l lovesc spre poale, Omătul veşnic îl roade Cu iernile colosale, Dar semeţ, între-acolade Stă de strajă peste dealuri, Peste codrii şi câmpie, Peste mări ascunse-n valuri, Făcând psihoterapie Peşterilor îmbufnate Ce stâncile-i hărţuiesc, În nopţile-acumulate Visele-i adăpostesc Cu sfânt murmur de izvoare Prelins din ochii muntoşi, În măreaţa-i abdicare Adapă orgolioşi Ce-l lovesc, cu talpa rece Scrijelind pe-a lui tulpină: "Rămâi piatră, apa trece, Veşnic este a ta vină!"
Dezgustată de arome cu gusturi pretenţioase, De miresme-mbietoare, fragile, atent fardate Peste pudra nedreptăţii cu amprentele soioase, Degust puritatea apei pe deasupra parfumate, Limpede ca o oglindă, fără valuri, fără spini, Mă hrănesc cu picătura ce-mi măsori cu microscopul Sorbindu-ţi sevă din frunza rece-a ochilor divini, Mă avânt trăindu-mi clipa, fără a-ţi ascunde scopul, Fără-ţi cere vreo ofrandă, fără-ţi cere vreun suspin, Înfrânez dorinţe-n faşă, topindu-mă-n Iadul serii, Zbor în ciuda nopţii crude, printre acele de pin, De crivăţ lovită-n spate, astup retina durerii, Mă aplec cu-ngăduinţa sufletului translucid, Dăruiesc petale dalbe pe alei înmiresmate, Duc disperarea tăcerii, dragostea să nu-mi ucid, Visez doar să-ţi aud glasul, admirând nopţi seci şi mate De culori perfide, pale, fără nici un fir de iarbă, Fără strop de alinare, în iluzii înecată, Lacrimile mă sugrumă înnodându-se în barbă, Prin vicisitudini aspre de arome dezgustată.
Înlătur zăpezi cumplite dintr-un labirint ciudat Dezmierdat o iarnă-ntreagă-n adieri extravagante, Opresc vântul să lovească-n pletele ce ţi-am fardat Cu-acuarela delicată din nopţile lungi, vacante.
Mă întreb cu disperarea curiosului profund: Câte clipe vei mai stoarce din pomeţi îmbujoraţi? Câte nopţi vei mai sustrage din nisipul ce-l ascund Sub coroana purităţii falnicilor împăraţi?
Îţi aştern covor de rouă pe un adevăr complet, Presând zile inegale într-un manual nescris, Pictez viitoru-n stele peste-al vieţii şevalet Şi-mi îngrop dorinţa vie de a săruta pietriş.
Nu te-atinge nici o strofă, nici o virgulă piezişă, Nu te-ncânta nici o seară din trecutul luminat Şi-ndulcit cu-aroma plantei fierbinte ca o gheişă, Joci doar cel mai ieftin teatru, jalnic şi neînsemnat.
Curge ceaiul peste fructe, mă îmbată slăbiciunea, Aburesc lentila crudă, ceaţa o azvârl în zare, Zbor prin vastul întuneric delegând perfecţiunea Te-aş ascunde-ntr-o secundă, însă dorul tău mă doare.
Lume, lume şi iar lume!!! Nu-i vrăjeală, e pe bune!!! De luni puteţi câştiga..., Doar la Radio Prahova Volumul meu de poeme. Rog nu vă faceţi probleme! BB-ii noştri vestiţi, Cu care vă-nveseliţi Doar la Radio Prahova, Câte-un volum vă va da, Celor ce ştiu să iubească Şi iubirea s-o trăiască Cu adevărat pe lume. Nu-i vrăjeală, e pe bune!!!
Vreţi cartea s-o câştigaţi? Radio Prahova-ascultaţi!!!
Pe-o plajă infinită, fir de nisip plăpând, Prin valuri înspumate pline de greaţa vremii Escaladez pe vârfuri, să nu m-auzi plângând, Înot peste catargul ce mi-a învins atomii, Zbor fără să îmi bată obrazul vreo aripă, Plutesc fără putere, cu virgula-ntre rime Cruzimea îmi ascunde vocala peste clipă, M-astup în întuneric, răcnesc a mea miime. Fir de nisip sălbatic pe-o plajă însorită Scăldat în valuri calme din visele albastre, Pierite ieri în flăcări, din rugina-mpietrită Înmuguresc pe firul viu al iubirii noastre.